Locul unde se nasc iubirile

Sunt în clasa a IV-a și sunt comandantă de grupă.  Am șase colegi  în subordine și învăţătoarea se uită frumos la mine … Îmi zâmbește! Astă vară am fost la rașchetat parchetul cu cioburi de sticlă și deși nu-mi terminasem sectorul, al meu era cel mai bine rașchetat. Cred că ajunsesem la ciment de-atâta sârguinţă ! Anul acesta am fost la olimpiadă la matematică și la română și am luat note mari. Am luat și locul III la concursul de circulaţie ! Sunt o fată bună și viitorul meu se vede roz ! Ştiu că am să iau coroniţă și anul acesta, dar îmi fac griji pentru clasa a V-a. Am auzit că o să fie altfel! Eu mă obosesc deja gândind că trebuie s-o iau de la capăt, să conving alţi profesori că-s o persoană responsabilă! Şi eminentă! Să adun elogii de care nu știu de ce am atâta nevoie! Poate pentru că trăiesc în vremea lor!

Acum sunt fericită ! Președintele Organizaţiei Pionierilor pe Şcoală l-a convins pe tata, cu care ieșise la “o grădină”, să mă trimită în tabăra de instruire pionierească de la Dărmănești. Nu știu              ce-nseamnă asta, dar de asta-mi și place: că nu știu !

In dimineaţa plecării mă doare inima de emoţie! Se agită mămica: pachet de drum, valiză, schimburi… tăticu mă aduce în faţa clădirii Direcţiei Taberelor: de aici se pleacă! Nu leșin, dar mă trezesc singură în autocar…: “Cine m-a pus? Ce-mi trebuia mie tabără, unde plec eu acuma, unde e mama, unde e tăticu,  unde-i amărâtu̕  ăla de profesor ? ”

Drumul e cam lung pentru răbdarea mea! M-a intimidat autocarul, e prea mare, prin serpentine, drumuri  înguste, crengile se tot  izbesc de mașină! Era zarvă, dar eu uitasem să vorbesc, voiam să văd ce-i aia tabără ?!

Cobor ! Şi văd… ce văd ? Un castel ! Castelul de la Dărmănești ! Doamne Dumnezeule ! Din pagină de carte poveștile prind contur și zbenguie vesele! Oare aici trăiesc zeii ? Nu! Cred că a locuit Ştefan cel Mare ! Ba nu! Aici a stat Cuza și avea o “Ileană” la fel de frumoasă și înaltă și cu ochi pătrunzători ca el ! (Târziu aveam să aflu povestea glorioasă a castelului unui prinţ numit Gheorghe Ştirbei).

Mulţumesc pentru asta nu știu cui  și-mi car bagajele în cameră ! Am și baie! Şi e mare și are trecere cu arcadă ! Ce dacă nu știu de unde vine un miros de mâncare, în fond e un micuţ inconvenient care nici nu merită menţionat !

Suntem anunţaţi să ne scriem programul taberei de la afișier ! De dimineaţă pân̕ pe la 15.00 este program de dezbatere pe teme pionierești, imediat după micul dejun și c-o pauză de prânz;  seara, program artistic pe detașamente;  vizită la rafinăria Dărmănești; spectacol teatru de păpuși, foc de tabără în seara de dinaintea plecării ! Super !…

Ies și eu ca toţi ceilalţi să mă familiarizez cu împrejurimile ! Teren de fotbal, teren de volei, masă de tenis, scrânciob, chioșc, telefon pentru părinţi, … pădure, …rai !

Ei, și-n raiul ăsta, printre ședinţele de instruire, între “o ascunsă” și-un program de cântece și poezii, îl văd pe el, pe Dănuţ … și mă mir acum să-i port numele în minte, imagine a cuminţeniei zburdălnicite, a timidităţii eterne, a jocului de copil care te ţine ostatic.

Se juca tenis – nu știam ! Fotbal – habar n-aveam! Handbal, volei, șah … pauză ! Ştiam în schimb să mă dau în leagăn și mă dădeam până la cer, jucam bine “de-a prinselea !”, dar  cel mai bine știam  să-l urmăresc,  pe Dănuţ,  atent, cu privirea, prin toate cotloanele, încăperile, pe după toţi copacii, în sala de mese, în sala de spectacole, la ședinţe …  nu știu cum, de obicei, lipsea! Îl păzeam cum mă păzea mama și tata, ochi în frunte dacă avea și nu-l urmărea așa bine ca mine ! Se mai plictisea și el, săracu̕ !

De-atunci încoace orice halviţă avea gust de Dănuţ, glucoza, brifcorul, gemul de mure din Dărmăneștiul din vale … ;  rafinăria prezentată pentru  ditamai grupul de o sută și ceva de pionieri mi-a rămas complet indiferentă! Dănuţ n-a fost și el acolo !

Dimineaţa mă dichiseam, prinţesă micuţă, în baia mea cea mare! Mă-mbrăcam în fusta mea plisată și cămașa de pionier … De ce n-aveam și eu ciorapi de-ai mamei, ca alte fete ? Îmi puneam tresele,  șnurul meu roșu de comandantă de grupă, să vadă Dănuţ cine sunt eu! Căutam înfrigurată inelul de la cravată: nu se făcea să mai pun tabla aia de la punga de pufuleţi! Pe cap îmi aranjam cea mai frumoasă coroniţă pe care o găseam prin valiză și plecam semeaţă spre sala de ședinţe !

Nu vedeam biblioteca pe lângă care treceam, cu cărţi legate în piele, nici exponatele de pe pereţi sau mobilierul de epocă… eu îl căutam pe Dănuţ! Începeau dezbaterile și el nu era ! Nu înţelegeam cum putea cineva să lipsească de la ceva ce părea a fi cea mai importantă activitate din zi !

Îl găseam în sala de mese, la fotbal, cu băieţii, sau alergând prin spatele castelului … Am acceptat un joc “de-a prinselea” ca să fiu mai aproape de el … și m-am rugat de  responsabila noastră  să-mi dea și mie să recit un rând dintr-o poezie, un vers, să mă vadă Dănuţ pe scenă … Am fost ameţită de fericire când l-am descoperit în aceeași grupă, pe aceeași scenă, lângă mine…

Poiana cu margarete este locul în care el, în sfârșit, … m-a văzut ! S-a uitat, m-a privit și mi-a zâmbit … Şi inima mea s-a încălzit, și margaretele au prins a șoșoti între ele și fluturii albi de pe rochiţa mea azurie  se-nvârteau în jurul meu, ameţindu-mă ! Viitorul meu se colora-n culorile curcubeului !…Un minut !

Focul de tabără m-a-ntristat ! La mine acasă nu puteam să-l iau pe Dănuţ și mama nu avea de unde să mi-l dea! Era o noapte senină, din focul crengilor de brad săreau scântei ce se stingeau undeva, departe … se cânta la chitară, am văzut prima oară copii îmbrăcaţi în port ţigănesc și am auzit sunetul a ceva ce nu știam că se cheamă iubire! Pădurea foșnea, toată lumea vorbea în jurul meu, doar eu, mută, nici nu-i spusesem lui Dănuţ că-mi place de el !

N-am știut să-mi anunţ ora și ziua sosirii și nici acum nu-mi dau seama prin ce minune am ajuns acasă de la autogară – nu cunoșteam drumul ! Îmi amintesc o valiză grea și un cap cu gât sucit uitându-se mereu după cineva în urma sa!

Mama s-a crucit când m-a văzut intrând pe ușa casei și toţi ai mei se uitau curios… Cumva mă schimbasem, mă-mplinisem – zicea mama, eu tăceam chitic, nu ziceam nimic despre Dănuţ al meu… Ce-i puteam spune ?

de Ocneanu Lenuţa Gabriela