Modulul de elasticitate al iubirii

Toate poveştile de dragoste se aseamănă între ele. Diferă doar timpul, modul şi decorul în care se năruiesc . Poveştile construite pe dragostea a două persoane se pot nărui la fel de uşor ca si celelalte, zburătoare, fără temelie solidă, doar cu un frumos acoperiş, pictat în culori îndrăzneţe, strălucind în ochii lumii.

E suficientă o mică scânteie pentru descoperirea nehotărârii şi a declanşa procesul de demolare. Firea noastră nu e perfectă oricât am tinde spre absolut. Nu iubim cu adevărat, ne place să credem asta. Ne agăţăm de dragoste ca o insectă de un fir de păianjen. După mai multe balansări, se întinde la maxim, apoi se frânge.

Prietena mea cea mai bună mi-a vorbit de relaţia ei. I-am văzut „lumina” în ochi, faţa i se ondula asemeni valurilor mării sub un cer senin. Am simţit încă din acel moment că finalul e aproape. Durata unei relaţii e direct proporţională cu gradul ei de elasticitate. De mici am învăţat că „deznodământul” vine întotdeauna după „punctul culminant”, e iminent. Nu doar în poveşti se întâmplă aşa. Putem să ne considerăm eroi, fiindcă dovedim pas cu pas, veridicitatea basmelor.

N-a trecut mult timp si firul şi-a pierdut elasticitatea, rupându-se şi aruncându-i pe cei doi cât mai departe unul de celălalt. S-au cunoscut într-o gară şi tot într-o gară s-au şi pierdut. Cei care spuneau „niciodată”, au fost dovediţi prin proba contrarie, lucrurile repetându-se într-un mod enervant de ciudat. „Finalul” răstoarnă tot bagajul de amintiri frumoase adunate într-o „căsuţă”, aruncând cu noroi şi peste locurile care produceau doar emoţie şi tresăltare a sufletului şi a purităţii minţii.

Erau atât de diferiţi unul faţă de celălalt, dar împreună formau „absolutul”, atât cât poate fi el conceput de minţile noastre limitate. Fiecare a găsit în celălalt libertatea de a face lucruri, aparent simple, care căpătau o conotaţie sublimă, în urmele paşilor persoanei dragi.

Fiecare s-a îndrăgostit de stilul celuilalt şi au sfârşit schimbaţi, dar tot diferiţi.

Şi au sfârşit…

Cu lacrimi în ochi îmi vorbea prietena mea de ultima lor întâlnire. Ea a ales să plece, dar nu i-a scăpat nici o secundă de nehotărâre, ca el să bănuiască ceva.

„A fost  minunat”, îmi repeta într-una. Cuvinte foarte simple, dar ochii ei, mici şi pătrunzători, ascundeau toată bucuria şi unicitatea acelor clipe. Îl iubea, dar avea pe suflet povara unei alte vieţi, la care i-a fost teamă că el nu se va adapta. Şi ce e mai trist că nu i-a dat ocazia să guste puţin din tot ce însemna „viaţa” ei de zi cu zi. Îl situa mereu undeva mai sus de toate principiile greşite în care era obligată să trăiască şi nu a îndrăznit să-i ceară o mână de ajutor pentru a sălta împreună…sau pentru a se adânci împreună. A ales să plece, dându-i toate speranţele că se vor mai întâlni.

Multă vreme el i-a mai scris. N-o uitase. Uitase doar noţiunea timpului. Aştepta s-o revadă. Renunţase la viaţa lui privată, nu-i păsa de zile, de nopţi ce treceau necontenit pe lângă toate plăcerile de care s-ar fi putut alipi. Până şi cel mai bun prieten îl credea nebun. Cumpărase un bilet pentru plimbarea cu vaporul, era dorinţa ei, s-o privească pe ponton la răsărit şi la apus, s-admire frumuseţea-i în lumina caldă şi roşie. Biletul expirase de doi ani, dar nu asta conta.

Se hrăneau amândoi cu amintiri şi cu imaginaţie.  Vorbeau ca doi îndrăgostiţi, deşi în sufletul fiecăruia speranţele scădeau procentual cu fiecare secundă, cu fiecare ezitare a ei de a răspunde clar şi exact la marea lui enigmă: „Când mai vi?”. Sufereau amândoi. Această stare devenise un reflex. Sună ciudat, dar era „necesară”, la fel ca respiraţia. Visau şi continuau să-şi alimenteze suferinţa.

Ea nu putea împăca dorinţa de a fi o fiică supusă, cu visele ce o legau de prima ei dragoste. Avea argumente solide pentru aceasta, dar lui nu i le putea împărtăşi. Se imagina vorbind cu el şi instant se ruşina de neînsemnătatea motivelor invocate.  Familia, modul în care a fost crescută, totul era diferit de cercul lui de înţelegere şi adaptabilitate.

Alesese să nu-i mai răspundă de la o vreme. Deşi urmărea ca el să n-o mai caute, o măcinau gândurile că el o va uita. Au jertfit atâţia ani ca să dea un nou sens iubirii. Nu se întâlneau, vorbeau doar, se consolau, îşi împărtăşeau gânduri, realizări, vise, imaginaţii. Fără să regrete distracţiile ratate, timpul „pierdut”, anii ce-au trecut adică.

Dacă ar fi trebuit să categorisesc ce e însemnat şi ce e neînsemnat în lumea aceasta, mi s-ar fi părut simplu înainte.  Povestea prietenei mele m-a captivat total. Pentru a fi citită la ceas de seară, înainte de culcare, nu e deloc impresionantă. E genul care trebuie trăită. Mi-a răscolit tot sufletul.

Retrăia fiecare clipă pe care şi-o amintea de când erau împreună, fiecare moment imaginat de amândoi, când vorbeau la telefon. S-a întristat vorbind de suferinţa lui şi a ei. Se zbătea ca o pasăre în laţ, neputincioasă în a decide să despartă, definitiv, trecutul de viitor.Încerca să se ascundă de mine, întorcându-se cu spatele, dar hohotele de plâns, înăbuşite, o făceau să-i tresalte pieptul. Nu se putea stăpâni.

Spera la un „final”. Nici ea nu ştia cum are să fie. Probabil de aceea ezita să ia o decizie.  Aştepta să se întâmple imposibilul. Sau se temea să ia o decizie, înainte să se întâmple, de grija consecinţelor.

Eu cred că a încetat de mult timp să trăiască „realul”, prezentul. Toată viaţa ei era trecut, înşelat cu un viitor irealizabil în sfera perceptibilului.

M-a rugat s-o ajut să scrie o carte. Vroia să pună acolo toate răspunsurile pe care el le aştepta cu siguranţă.

N-am vrut s-o refuz, dar implicarea unei persoane străine cred că ar fi pătat toate sentimentele înalte, trăirile profund sufleteşti. Am încurajat-o însă,  în acest demers.

de Claudia Dunca

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 4.0/10 (3 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 2 votes)
Modulul de elasticitate al iubirii, 4.0 out of 10 based on 3 ratings