Motto: Iubirea este ultima clipă a infinitului.

 

Viaţa este o încercare  plină de căi întortocheate prin care omul poate dobândi cunoaşterea absolută,apropiindu-se de divinitate. În neantul infinit al vieţii,o pâlpâire firavă de lumină incearcă să străpungă negura existenţei.

Acest firicel de speranţă este Iubirea,un element nepalpabil, însă cu o greutate incrededibilă, bucuria sufletului pe care puţini sunt norocoşi să o simtă cu adevărat.

În pădurea vieţii,plină de arbori ai dezamăgirii,ai suferinţei,printre pănza de umbre ale trecutului,răsar firave flori ce poartă emblemele unor iubiri de poveste,fiecare fiind unică.Sunt poveşti în care un suflet iubeşte si altul răneşte,poveşti ce mor înainte de a se naşte si unele ce se clădesc pe dezamăgiri şi reuşesc să străbată eternitatea,definindu-se prin esenţa perfecţiunii.Iubirea se constituie într-un joc ale cărui reguli sunt veşnic aceleaşi; riscurile sau câştigurile sunt unice.

După momente crunte în care am crezut că viaţa s-a stins,că totul este mort mă  intrebam neincrezătoare:”ce rost a avut întreaga mea suferinţă?”…atâtea vise…aripile larg întinse… Duceam o luptă crâncenă ;eram absolut convinsă că nu există vânt care să ne doboare…însă am fost cuprinsă de flăcări ce mi.au ars aripile…deşi din ochi imi izvorau lacrimi,şiroaie,nu au fost suficiente cât să stingă acel foc…Cu aripile zdrobite,am căutat neincetat alinare, întelegere, însă atunci,mai mult ca oricând toţi m-au părăsit… am încercat să uit,să alung durerea prin zâmbete false,prin minciuni ce imi confereau încredere în mine. Văzând suferinţa în ochii celor din jurul meu am prins curaj să uit de mine, să le fiu eu aproape;şi astfel l-am cunoscut…

Deşi părea puternic,de neinvins, avea zămbetul apus şi ochii îndureraţi… dar când vorbea cu mine uita de suferinţa sa;se gândea doar cum să mă motiveze să gust din nou savoarea vieţii. Rămânea mut de uimire la auzul strigătului meu de disperare”de ce să trăiesc şi să fiu lovită de ploi de dezamăgire?”,însă recunoştea că îmi împărtăşea găndul. Zburau zilele precum lacrimile noastre. Ne petreceam timpul pictând pământul cu picături de suflet. Însă într-o clipă ca oricare alta,un gând copilăresc l-a cuprins, un gând ce l-a făcut să zâmbească… acel gând a rămas încă un secret pentru mine,însă din acel moment m-am îndrăgostit nebuneşte de zâmbetul său. Privirea sa mă hipnotiza;nu îmi doream nimic mai mult decat să îi admir chipul surâzător;în fiecare seară în care mă aducea acasă, zâmbetul oferit la despărţire era ca o binecuvântare pentru mine. Într-o zi toate aceste gânduri s-au năpustit asupra mea punând stăpânire pe mine…fără să îmi dau seama de ceea ce fac,l-am îmbrăţişat.În acea clipă simţeam cum deveneam o singură sclipire…natura vibra după bătăile inimilor noastre,  cerul cânta cu glas angelic… pur si simplu viaţa prindea culoare   conturându-se într-un tablou de a cărui beatitudine putea fi inculpat doar el,acel El ce plângea după fosta sa iubire,acel El ce-mi asculta văicărelile şi mă mângâia,însă acel El mă purta printre nori,mă făcea să uit de lume,de mine,de viaţă…printr-o simplă atingere suavă îmi schiţa pe buze un zâmbet larg, îmi mângâia inima şi îmi demonstra cu fiecare clipă că îşi doreşte din ce în ce mai mult să mă păstreze în sufletul său,să-i fie chipul meu icoană şi că nu  intenţionează să-mi mai dea vreodata drumul din braţele sale…

Acest El m-a facut să descopăr răspunsul la întrebarea lui I.Caragea:”oare câte bătăi de inima pot umple nimicul,tăcerea şi tot universul?”…datorită lui am aflat că nu este important de câte ori inima ta bate,ci contează faptul ca doua inimi să bată pe acelaşi ritm…

de Zamfir Alexandra