Vei ştii că despre tine-i vorba…

Îţi aminteşti noaptea noastră de mai? Noaptea în care hazardul şi iubirea ne-au ajutat să ne cunoaştem? Hazardul pentru că drumul meu a fost unul în necunoscut, spre un lucru ce-l iubeam, iubirea pentru că două cupluri m-au ajutat să ajung la tine…

Am plecat în fugă, către ceea ce mă gândeam că avea să fie o noapte de vis, pentru că aveam să văd trupa mea preferată în concert. Trupa E.M.I.L., îţi aminteşti de ei? Habar nu aveam cum naiba pot ajunge la destinaţie, destinaţie care pentru mine, atunci, reprezenta doar locul unde concertul avea să se desfăşoare, dar mai târziu am realizat că adevărata mea destinaţie era să ajung în braţele tale. În braţele tale care, pentru 8 luni de zile, nu mi-au dat drumul nicio clipă, dar apoi s-au deschis atât de uşor, fără prea mult efort şi s-au îndreptat spre altcineva.

Mi-ai povestit atâtea despre planurile tale de viitor, planuri la care, între timp, ai renunţat. De ce ai renunţat la ele? De ce nu ai rămas optimist şi visător cum te-am cunoscut?

Am mers kilometrii întregi alături de tine, prin noapte, fără să-mi pese de frig sau de durerea de picioare. Primele două melodii le-am ratat. Mai ştii cum alergam pe lângă parc, în timp ce eu cântam versurile melodiei “Pisica” şi ţopăiam pe lângă tine? Ca o fetiţă mică, ce se îndrăgosteşte pentru prima dată, exact aşa mă purtam. Ce dacă nu eram lângă scenă, eram lângă tine şi mie îmi era de ajuns.

De ce m-ai luat la dans când cântau “Rom, fum şi vanilie”? Doar pentru că te-au îndemnat Maria şi Kacetta? Şi dacă da, de ce a trebuit să mă săruţi? Poate că a durat câteva secunde, dar pentru mine momentele alea au fost infinite în simţiri şi gânduri, totul s-a schimbat din acea clipă. Am zâmbit şi am întors capul, timidă.

– Am greşit cu ceva? m-ai întrebat.

– Nu… deloc…

Şi apoi, în braţele tale, mi-am imaginat lumea perfectă pe care o puteam avea împreună, lumea perfectă în care nu m-ai lăsat să trăiesc cum îmi imaginam eu, pentru toată viaţa. Ai rămas lângă mine noaptea aceea, ai stat lângă mine pe iarba rece, în vântul ce te mângâia dulce pe obraz şi se pierdea prin firele mele de păr, roşcate la acea vreme, m-ai protejat de fiorosul frig ce încerca să ne despartă, dar legătura noastră a fost mai puternică de atât. Mai puternică decât timpul, mai puternică decât natura omenească, mai puternică decât ne-am fi dorit noi. Poate au fost melodiile, poate a fost magia nopţii, dar ştiu sigur că nu a fost o coincidenţă. Eu încă cred, dragul meu, după atâta timp, în destin.

N-ai uitat a doua zi de “Isa cea roşcată care vrea să devină profesoară de engleză şi scriitoare”, aşa cum mă aşteptam eu. M-ai căutat, ai venit la mine, ai fost un nebun şi m-ai lăsat să fiu nebună lângă tine. Ţi-am permis să mă iubeşti şi ai făcut-o, m-ai lăsat să te cunosc şi am reuşit, ai alergat pe pielea mea, ţi-am sărutat rănile sufletului, pentru a le vindeca, mi-ai închis ochii şi m-ai îndemnat spre visare, mi-ai deschis inima spre fericire.

Să păstrezi bileţelele pe care ţi le-am făcut cadou de ziua ta, cu cele 50 de motive pentru care te iubeam, te iubesc şi te voi iubi, un foc aşa mare nu se stinge nici cu 1000 de vorbe urâte, nici cu 100 de fapte grăitoare, nici cu 10 întâmplări nefericite, nici cu un eventual: “Nu te mai iubesc!” venit din partea ta.

Şi ce dacă tu o placi şi ea te place? Când îţi vei privi încheietura, vei ştii că pe 27 Mai eu ţi-am fost alături, că lângă mine, “Momentul era tot.”. Oricât vei încerca să scapi, voi fi chiar acolo, tatuată pe pielea ta, chiar dacă acum eşti mai fericit decât ai fost vreodată lângă mine. Ţi-am spus, doar, că o să-ţi fie mai bine.

Nu mai bem rom împreună, tu ai renunţat la fumat, deci nu mai există nici fum şi mi s-a terminat parfumul de vanilie.

de Isabelle Cnst.