Ceea ce greşeşte omul…

Iubirea este un sentiment minunat, este ca o înălţare a sufletului, a minţii, a întregii fiinţe umane. Deşi cu toţii ajungem, până la urmă, să simţim această eliberare, această suflare plină de viaţă, tot o credem ceva sublim şi divin.

Mai ales când o simţim prima oară… Atunci credem că am ajuns într-un univers paralel, într-un loc fără griji, fără probleme. Pentru ca iubirea ne orbeşte şi ne înnebuneşte, dar cu toate astea noi, rasa umană, suntem dependenţi de ea.

Şi câţi dintre noi ne-am gândit până acum că şi necuvântătoarele pot avea parte de aceste momente, de aceste clipe divine? Foarte puţini, probabil.

Ei bine, povestea mea începe într-o zi minunată de iulie, când, într-o grădină, nici nu mai ţin minte unde, prin ce locuri îndepărtate şi uitate de veacuri, a înflorit un trandafir. Şi nu era orice trandafir… Era unul deosebit, mai frumos decât oricare altul din grădină. Nu aveai cum să îl treci cu vederea, era sublim. Avea petale de mătase, de un roşu sângeriu, ca şi cum cineva şi-ar fi picurat rănile asupra rădăcinilor lui, pe când era doar un vlăstar. Trupul puternic, plin de ţepi impunători, era greu de atacat şi îi ţinea departe pe rău voitori. Pe scurt, trandafirul nostru era o floare cum rar ţi-e dat să vezi.

Într-o zi, însă, a început ploaia. O ploaie cladă, dar înfricoşătoare. Trandafirului îi era teamă să nu îi rupă petalele, aşa că a început să plângă. Dacă acesta era sfârşitul lui? Dacă s-ar fi rupt şi ar fi fost pus într-o oarecare vază, apoi aruncat, după ce se ofilea? Ploaia, văzându-l cum plânge, şi-a coborât chipul asupra lui şi a început să îl mângâie pe căpşorul însângerat. El s-a ridicat uşor, uitându-se la picăturile ce-i inundau floarea. Atât de dulci si de iubitoare, le-a admirat. Simţindu-le căldura, a început, uşor uşor, să le iubească.

Şi aşa s-a născut dragostea dintre un trandafir si Ploaie. Aceasta şi-a trimis, in vara aceea, zilnic, picăturile sclipitoare pe pământ, pentru a ajunge la trandafirul ei iubit. Şi oamenii au început să se plângă de inundaţii, ajugând, disperaţi, să taie trandafirul. L-au pus într-o vază, pe o masă…

A plouat atunci atât de mult, atât de tare, a tunat şi a fulgerat, au fost furtuni nenumărate… Natura se răzbuna pe distrugerea unei iubiri sacre. Mai că îţi venea să plângi când te gândeai la Ploaie, care îşi căuta disperată Iubirea Vieţii…

Până la urmă, lovită de un fulger, casa a luat foc. Astăzi au rămas din ea doar cenuşă şi poveşti. Lumea din sat spune că, până toamna, deasupra acelei cenuşi zăcea, ponosit, Trandafirul, aşezat ca pe un mormânt. Că Ploaia îl îmbrăţişa în fiecare zi, dar el nu a mai înviat niciodată… A zăcut acolo, şi ar mai fi zăcut şi azi, dar oamenii l-au ars, ca semn de protest pentru nedreptatea abătută asupra lor.

De atunci, Ploaia nu a mai mers pe acele plaiuri. Totul a început să se usuce, până la ultimul pom şi ultima plantă. Pământul suferea pentru cruzimea cu care fusese distrusă o iubire inedită… A început să se transforme în nisip încet, încet…

Acum, acolo este un mormânt canicular al acelei iubiri deşarte. De aceea oamenii obişnuiesc să îl numească simplu : “Deşert”.

Oamenii nasc iubiri, dar le şi destramă. De aceea natura îi pedepseşte, pentru că ei nu ştiu să o apere, sau să o adore, ei doar ucid iubirea clădită cu atâtea sacrificii… Pentru că Ploaia ar mai fi iubit, poate, şi alţi trandafiri, dacă omul nu o rănea atât. Pentru că şi Trandafirul ar fi trăit în continuare, bucurându-se de Iubire necondiţionată, dacă nu ar fi fost tăiat. Pentru că intreaga Natură ar iubi, dacă nu ar fi acest distrugător de vise : Omul.

 

De Irina Fediuc

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.4/10 (7 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 5 votes)
Ceea ce greşeşte omul..., 5.4 out of 10 based on 7 ratings