Prima iubire de Ioana Farcas

Trenul a pornit brusc, iar şuieratul lui m-a trezit din amorţeala afectivă. Nu mă puteam gândi la nimic concret, dar  nici  nu puteam să simt vreo emoţie. Eram în stare  de  şoc. Singurul   lucru  pe care îl vedeam în faţa ochilor era resuscitarea lui. Această imagine mi se perindea în faţa ochilor  la nesfârşit:  încercările neputincioase ale cadrului medical de a-l readuce printre  noi…În final,  încercările au fost zadarnice… Priveam scena aceasta în tăcere aşteptând un  deznodământ  cât de cât pozitiv. Cu fiecare clipă, care trecea realizam că nu mai este cale de întoarcere, iar spaima în mine creştea. Spaima că toată vina gestului său necugetat va cădea pe  mine, iar eu  nu  voi putea duce  această povară. Mi-am recunoscut  vina, dar  nu  ştiam  cum o voi  lua în spate şi o voi  trage  după  mine. În compartiment  o fetiţă a început să plângă căci şi-a scăpat ciocolata  pe  jos… Plânsul  ei mi-a  desfundat urechile, care nu auzeau pe nimeni şi mi-au deschis ochii, care nu aveau decât imaginea resuscitării. O fetiţă blondă, cu ochi albaştrii, care era distrusă  că  şi-a scăpat ciocolata pe jos.

Era ora 4 dimineaţa  când priveam de după geam cum îl resuscitau. Priveam în tăcere, prin geamul fumuriu. Priveam. Nu puteam să fac nimic decât să privesc şi să sper. Mai avea vreun sens să sper că îşi va reveni?  Da. Mai avea. Şi cu cât speram mai mult cu atât clipele care treceau erau nepăsătoare cu mine.  Deznodământul a fost jalnic. Mi se perindea în faţa mea rânjindu-mi. Văzândul îmi doream să fiu lichidul de lângă mine, care se scurge prin crăpătura sticlei. Se scurge şi ajunge pe gresie. Şi se topeşte.

Trenul merge. Stau singură în compartiment de ore întregi. Trenul merge incet. Mi-am lipit nasul de geam pentru a privi fulgii mari de nea cum cad, nestingheriţi. Şi cad. Apoi îmi apare din nou imaginea resuscitării. Trenul merge mai repede. Este prea obositoare… Ca să scap de ea îmi aprind o ţigară. Apoi încă una. Apoi alta. Apoi alta până când un nor de fum umple compartimentul. Trenul merge repede, repede.

Colega mea de compartiment şi-a luat bagajele si a plecat. Trenul merge. Stau din nou singură în compartiment. Singură cu gândurile, impresiile, aspiraţiile, deziluziile mele. Trenul merge.  Trenul merge.

Te-am văzut prima dată acum cinci ani. Pe atunci eram profesoară de desen, cu normă întreagă. Cu timpul, nu ştiu din ce cauză am devenit destul de vulnerabilă la frumuseţea masculină. Oare de ce? Nu ştiu de ce. Erai în staţia de autobus, cu o umbrelă mare, neagră, impunător şi sigur pe tine. M-am apropiat să cumpăr un bilet, iar tu te-ai întors şi ai luat unul. Ai vorbit îngrijit, pe un ton sobru. În următoare seară te-am găsit tot acolo. Erai îmbrăcat îngrijit, aveai un miros plăcut. Mi s-a părut că eşti conştient de tine. Erai conştient de puterea ta, dar nu erai sigur în ce fel, mai târziu am remarcat că nu ştiai prea bine nici în care loc să o foloseşti şi mai ales când. Nu zic că erai nesigur pe tine ci doar nehotărât. Cu timpul însă acest lucru împreună cu vocea ta autoritară au devenit o atracţie pentru mine.

Acuma când ajung în această staţie, fiecare pas al meu e ca de plumb. Iau autobusul. În 15 minute ajung acasă. Am încuiat uşa, m-am dezbrăcat, dar nu am adormit. Nu mi-am luat privirea de la uşa care mă despărţea de hol. După ce am crezut că am fixat uşa cu ochii, privirea mea a început să coboare. Şi a tot coborât până când a ajuns pe ceva ce nu am mai văzut de mult timp, degetele picioarelor mele. Stăteam acolo, cu capul pe pernă, privindu-mi degetele de la picioare ca şi cum nu le-aş fi cunoscut. Trenul merge.

Relaţia mea cu Greterin a început să devină interesantă. Nu era o relaţie, care  se  consumă repede sau care se baza pe lucruri superficiale. Baza  acestei  relaţiei  era respectul. Astfel, relaţia noastră s-a construit în timp, cu grijă. Aveam impresia amândoi că nimeni şi nimic nu o va distruge repede…

                           Zgomotele străzii intră în camera prin fereastra deschisă. Cobor din pat, alerg prin cameră, trag un scaun în faţa ferestrei, mă urc pe el şi mă uit afară  unde văd nişte rămăşiţe ale soarelui.  Cerul este înnorat, iar lumina portocalie. Stau pe un scaun şi privesc.

Ne simţeam prea bine atunci, visul pe  care-l trăiam era prea frumos ca să dureze la infinit.  În  acea  zi  de  vară  în  care ploua torenţial şi în care eram uzi leoarcă şi plini de noroi  după ce am căzut într-o baltă-ne-am jurat că nimic şi nimeni nu ne va despărţi şi aşa plin de noroi m-a cerut de soţie. Şi aşa ne-am logodit. A doua zi uitându-ne printre poze am descoperit un lucru ciudat-aveam în portofel poză cu părinţii noştrii, iar poza tatălui era identică… La început am râs şi am râs şi am tot râs, apoi nu am mai zis nimic. Ne-am uitat unul la celălalt, am pus pozele la locul lor, în  portofel  şi  am băut apă, căci ne era sete. Apoi eu am ieşit afară căci mă sufocam. Am făcut greşeala de a mă îndepărta de Greterin, în sensul că tot mergeam înainte şi nu mă mai opream.Apoi am început să fug şi nu mă mai opream din fugit. Fugeam, fugeam, fugeam. Mi-am auzit gâfâitul… Începeam  să  realizez că ceea ce s-a întâmplat este real . Am decis să mă întorc şi să înfrunt realitatea: tatăl  meu  vitreg era tatăl amândurora.

Greterin  era  întins  pe  pat  şi  fără răsuflare, iar lângă pat cutii de medicamente. Am chemat ambulanţa care a venit într-un târziu şi … şi nu mai puteau face nimic. Încercau să-l  resusciteze.

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 6.4/10 (5 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: -2 (from 2 votes)
Prima iubire de Ioana Farcas, 6.4 out of 10 based on 5 ratings