O veșnicie nu-i destul

În lumina nopţii mergeam şi fredonam aceeaşi melodie ca şi ieri. Nu mă uitam pe unde merg. Şi nu ştiam încotro mă îndreptam, dar eram hotărâtă. Ardeau becuri galbene din când în când şi tot din când în când mai întorceam capul. Parcă eram urmărită.
În lumina nopţii m-am găsit până la urmă, stând pe o bancă între lumini. Mulţi s-au aşezat, dar n-au stat mult. Ea s-a așezat și a stat atât de puțin măsurat în timp și atât de mult în sentimente. Ea a stat. Și tot ea a fost prima pe care am iubit-o. Poate și ultima.
O clipă mi-a trebuit să mă îndrăgostesc, moment în care am simțit că așa trebuie să fie. Și când mă gândesc că sună atât de obișnuit…
O cunoscusem pe aceeași bancă pe care m-am cunoscut și pe mine, din întâmplare. Și am început să vorbim, apoi să ne vedem, apoi să simțim lucruri pe care nu le mai simțisem înainte. Eram confuză, nu știam ce se întâmplă și ce se va întâmpla. Oricum nu conta ce credeau ei, sau ce voiau, conta ce simțeam.
Se întâmpla acum câțiva ani și era noapte; ploaie de vară cădea haotic.
*Era doar o lampă ce degaja o lumină gălbuie, care dădea camerei un aer aparte. Plutea într-un stil dezordonat un nor de fum argintiu, deasupra umerilor noştri. Aş fi vrut să mă uit pe geam, dar n-o lăsam singură. O pierdeam. Mi-ar fi părut doar un vis, care uşor, uşor devenea realitate.Pe atunci preferam să mă hrănesc cu vise. Dar tot flămândă rămâneam. Am încercat să-i spun că o să se îmbolnăvească. Dar am sfârşit prin a însoţi-o. Dacă mi-aţi cere să vă povestesc fiecare detaliu al camerei acelea, nu aş omite nici măcar unul. Ea, eu. Stăteam pe jos, iar în spate era patul nearanjat. În dreapta era dulapul maroniu şi vechi. Cum aş fi putut să-l uit? Parcă voia să mă îngroape. Sau… poate aveam eu prea multă imaginaţie. Ea era în stânga, lipită de mine. Simţeam când inspira şi expira. Mereu încercam să avem acelaşi ritm, dar eu, ca de obicei, nu reuşeam să mă ţin după ea. Bea dintr-un ceai de tei. Era fierbinte, fiindcă ieşeau aburii din el cum ieşea fumul din ţigară. Era fierbinte… dar era vară… Îi sărutasem fiecare părticică a corpului. Era a mea, îi aparţineam. Au trecut anii peste amintirea asta fără să o îngroape. În acea noapte am simţit ploaia prima oară; atunci m-a mângâiat pe tot corpul şi am putut simţi şi altceva decât ură. Atunci a spălat apa ce trebuia să spele. Vina, ruşinea, egoismul. Atunci am fost om. Iar ea, mă ţinea de mână în ploaie şi îmi şoptea două cuvinte în care începusem să cred. Am inchis ochii şi am luat-o în braţe. Tot mirosul ăla îl avea.
Eram eu acolo. Nu cred că visam. Pentru că nu-mi amintesc să mă fi trezit. Ne-am întors în camera plină de fum. Iar dimineaţa ne-a văzut cum ne iubeam.
Era vară…
De atunci am știut că dragostea există și că nu o pot simți decât o dată. Că intensitatea primei iubiri nu o mai întâlnești. Am crezut că îmi va părea o veșnicie timpul petrecut cu ea, dar m-am înșelat. Veșnicia e relativă, ca și timpul, căci acum, după ani de zile, i-am scris. Pentru că… nu am putut să nu o fac. Pentru că nu plec ca și ea, fără să dau vreun semn.
”Chiar am vrut să-ți scriu de acum câteva săptămâni, dar nu am știut ce. Sper să înțelegi, că puterea nu e în mâinile mele și nu a fost niciodată. Iar dragostea nu este ceva ce stăpânesc. Poate că ai făcut bine că ai plecat fără să te mai uiți la noi și poate că nu ar mai fi mers niciodată, așa cum spuneai și tu în ultima vreme. Mi-a trebuit poate prea mult timp să înțeleg și să nu te mai judec. Aveai dreptate în aproape tot ce spuneai, aveai dreptate când te supărai pe mine, dar ai greșit un singur lucru. Eu chiar te-am iubit. Și încă o mai fac, pentru că iubirea nu moare niciodată. O să rămâi mereu tu, acolo într-o debara întunecată, într-o cutie, o poză pe care nu o voi arunca în veci. Se va pune praful pe ea, se vor pune alte poze peste, însă dacă îmi voi aminti de ea, o voi scoate la suprafață și o voi retrăi. La fel ca prima dată. Nu știu de ce îți scriu lucrurile astea și mai ales de ce acum. Poate pentru că mi-e dor, poate pentru că am dat de tine în debara, sau poate fiindcă am crescut. Și încă mai am multe lucruri ce mă leagă de tine. Au trecut multe persoane prin viața mea, dar numai tu ai existat. Poate ne-am ratat șansa definitiv, poate eram suflete pereche, dacă există așa ceva. Dar te-am avut și știu că odată am fost cea mai importantă persoană pentru tine. Iar tu, o să fii întotdeauna a doua mea casă. E prima dată când vreau să trimit o scrisoare. Și e prima dată când nu mai știu unde stai. Sau dacă mai exiști. Unde să o trimit?”
Am trimis-o la vechea ei adresă și am sperat și încă mai sper că nu m-a uitat, pentru că se zice că prima dragoste nu se uită niciodată.
Păcat că uneori dragostea nu este îndeajuns.

de Beatrie Ciutacu

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.8/10 (6 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 2 votes)
O veșnicie nu-i destul, 5.8 out of 10 based on 6 ratings