Era o dimineaţă de vânătă toamnă. Stropii de ploaie se amestecau cu stropii de oameni, parcă pulverizaţi din văzduh pe caldarâmul mereu însetat. Culorile din pastelul ca o nebunie atinsă de rugina scoarţei de zi, ce se desprindea din orologiul bătrân, aveau totuşi irizaţii de viu. Iosif îşi aruncă peste umerii aduşi înainte de frig pelerina de timpuri căprui şi-şi privi ceasul foarte atent. Era ora 9 şi 53 de minute. Mai era timp, până să plonjeze-n eter(n).

Îşi lipi fruntea privirii de crestele munţilor ce se-nveşmântaseră-n abur sau fum, niciodată nu reuşise să înţeleagă prea bine. Încerca să recompună simfonia chipului ei din albul de nori… Se obişnuise s-o caute-n murmurul frunzelor, al căror (des)cântec se oprea sub copaci să-l asculte, ca pe o şoaptă din visul ce adesea-l purta înspre ea. Şi-ar fi dorit ca măcar o dată să calce cu tălpile goale toamna ce se-aşeza sub castanii roşcaţi, ca un zvon ce-mbrăţişa cu degete trosnitoare, de frunze, muşchiul bătrân, veşnic umed. Dar pentru asta, ar fi avut probabil nevoie să aibă genunchii de rouă.

Mai era timp s-o descopere pe Maria, s-o mustre blajin pentru obiceiul de-a se plimba prin ploaia măruntă fără umbrelă. Mai era timp să-şi umple plămânii de aerul proaspăt şi rece, respirând sacadat şi parcă mai repede de câteva ori, în timp ce traversa trotuare şi străzi. Mai era timp chiar s-o ridice de jos şi s-o poarte pe umerii lui, departe de tot, dacă ea ar fi fost frunză căzândă, iar el adiere de vânt. Mai era timp… Când dintr-odată, dându-şi seama că se făcuse târziu, aruncă o privire spre ceas.

Era ora 9 şi 53 de minute.Timpul se-oprise in loc.

de Teo Negura