Pe acei oameni care au avut de spus un cuvant in viața ta, fie el bun sau rău, îi consideri mereu primii și ultimii care fac asta, însă niciodată nu sunt nici primii și nici ultimii. Unii sunt străini de tot ce înseamnă blândețe, sunt doar impostori, alții sunt șlefuitori de suflete și rouă pentru suferință, toți însă sunt prime iubiri ale unui ”eu” mereu altul pus în mișcare de timp. Mereu vrei să le atragi atenția că zdrobesc câte un milimetru de suflet în fiecare secundă, dar parcă privirea lor e mai puternică decât cuvantul tău. De aceea voi încerca să îți spun numai trei lucruri:

 

Filele zboară din calendar în speranța că vor atinge performanța orelor, dar nu îmi mai pasă, căci:

….a trecut o nouă zi în care te-am căutat și nu te-am găsit, în care te-am așteptat și nu ai venit, în care te-am iubit și nu m-ai iubit. O zi cu atâta soare și atât de mulți nori albi de furtună blândă, același soare torid care usucă suflete, aceeași bancă pustie în fața aceleași bisericii în care răsună ecoul unui singur glas. Același tu, o altă eu. Aș vrea să plouă și să mi se șteargă toate urmele de ranchiună din suflet, dar îmi place și soarele care mă arde atât de tare, pentru că am nevoie de lumină, de o căldură puternică în suflet. De-asta te-am așteptat, dar nu ai venit nici tu, și nici furtuna, iar soarele a început să pălească.

Să îți mai spun cât de pustii erau străzile pe care cu greu m-am strecurat în mulțime căutându-te și cât de puține mi se păreau văzând că trec pe rând fără să fii? Să te mai întreb unde ești, unde ai dispărut și  de ce nu ai venit? Nu-mi spune că ți-e frică de soare pentru că nu te cred, spune-mi doar că ai vrut să rămâi indiferent în lumea ta cu soare de carton.

Singurul motiv pentru care vroiam să fii lângă mine era teama: de ce va urma, de confuzie, de singurătate, mi-e teamă să merg singură, aveam nevoie de o mână care să mă ghideze, aveam nevoie de o privire care să vadă mai bine, de o voce care să liniștească și de un suflet care să asculte. Ieri, azi, marți, decembrie, ianuarie, te-am așteptat, pe aceeași bancă, în fața aceleași biserici, și n-ai venit, doar ai trecut prin fața mea. Să nu crezi că nu te-am văzut, am început să alerg spre tine, dar am întârziat, și niciodată o apropiere nu mi s-a mai părut atat de rece, și nici o distanță nu mi s-a mai părut atât de mare, cum nici o privire nu mi s-a mai părut atât de rece, iar floarea albă din mâna ta nu mi s-a mai părut niciodată atât de sumbră .Tristețea mea a învins florile.

…  străinul sau când sufletele de lut își caută chipuri pe măsură                     Castelul încă ne așteaptă cu vârful prins de un cer trist, pictat cu un albastru pastelat și prăfuit, iar focul încă mai arde deși lemnele sunt ude, chitara doarme cu un sunet în surdină, stelele plâng și pleacă, iar luna s-a stins după ce și-a revărsat lumina dulce de culoarea focului asupra lacului. Munții încă dorm iar valea tremură căci brațele tale nu o pot curpinde  să o încălzească și dacă ar putea, ar îngheța-o, căci ele acum sunt reci iar privirea ta e pierdută în timpul altui loc, altui om, altui chip, altui glas. Și din nou o ploaie rece a fost umbra mea, dar de data asta nu a mai spălat un trecut ci a ars o poveste lăsând în urmă cenușa unor sentimente, glasul unei nopți pierdute și zâmbetul unui sărut. Unde ești, de ce ai plecat, cum de n-am văzut nu mai contează, căci ploaia a ars tot, iar copacii dormeau prea adânc ca să vadă cum se termină o clasică și învechită poveste de mai.

 

   … Pasărea Pheonix

Războiul a început din nou: eu cu mine, asta numai datorită ție, străin cu veleități de magician.

Tu ești furtuna iar ea se apropie distrugând tot în calea ei, orice încercare de a o risipi e zadarnică, norii sunt prea puternici iar tunetele răvășitoare; sunetele sunt tot mai stridente, ustură, lovesc, zguduie, rănesc, înfrâng, ucid tot ce a mai rămas viu în mine. Căzută cu fața la pământ si sângerând din toate încheieturile lovitura de grație vine din partea trecutului care nu iartă. Doar ca lovește pentru ultima dată căci acum el, trecutul, moare odată cu tine.

Durerea nu iartă, nu ocolește nici măcar un centimetru din tine, îți inundă creierul, îți strivește inima și îți poartă prin fața ochilor minții toată viața de până atunci, toate clipele care ți-au înseninat trăirea sau care ți-au distrus speranțele, toate cuvintele tale se mai leagă acum într-un scurt cântec, iar ultima răsuflare se stinge sub privirea ultimului om pe care ai vrut să îl vezi și care printr-un joc al destinului ți-a ieșit în cale. Te stingi treptat și ultima zvâcnire din tine e un strop de iubire rămas neatins dar care într-un final a fost și el zdobit. Te împiedici cu greu să nu ajungi să urăști. Lacrimile nu se pot opri căci ele urlă durerea unui suflet mort într-un trup viu..

Flăcările ce au ars în tine s-au stins, peste tot e numai cenușă iar întunericul e luminat. Ceva s-a întâmplat, el a dispărut iar tu arăți la fel dar acum ai început din nou să simți, ești  ca pasărea Pheonix, ea ți-a fost model și te-a îndrumat, i-ai auzit legenda și vrei să îi guști povestea, de la ea veneau miresmele iar lumina de undeva de sus, de data aceasta nu se va mai stinge, e mult prea puternică.                                                                                                         Ce ai invatat de aici, de jos unde ai fost alungata ? Ca ea, lumina, sursa iubirii tale, trebuie să ardă mai departe!

Adio !

     Cu drag, Eu, cea pe care tu n-ai văzut-o niciodată că a fost lângă tine.