Probabil ca 99,99% din populatie, atunci cand vrea sa citeasca o compozitie pe tema iubirii, se gandeste ca dupa ce va termina, ceva din launtrul lui se va schimba,ca flacara pasiunii nu va mai mocni ci va arde! Desigur ca asta ar fi ideal: citesc o carte despre cum sa joc basketball si maine o sa joc ca Michael Jordan, citesc pe nu stiu ce site cum se canta la chitara si maine ii arat eu lu’ Jimmy Hendrix, citesc un articol despre tehnici de pictura si maine il fac pe Picasso sa moara inca o data de oftica si tot asa [da stiu…ar fi perfect]. Si acum probabil ca acelasi gen de asteptari vin si la adresa mea: hai,draguta, arata-ne ce e dragostea,adu-ne tu aminte cum sta treaba.
Dar pentru a impresiona onoratul public trebuie sa vii cu ceva original,de genul pam-pam! Si de aceea trebuie sa recunosc ca prima oara cand am zis “te iubesc!” a fost cand aveam 5 ani si vorbeam singura cu ploaia… Desi afara furtuna rupea fara mila copaci,stalpi de telegraf, copaci, alti stalpi de telegraf, alti copaci, desi toti adultii erau ingrijorati,eu radeam si zambeam, bucurandu-ma in sinea-mi de copil naiv ca exista un astfel de fenomen fizic. Din ziua aceea, de fiecare data cand a plouat m-am simtit in siguranta,m-am simtit fericita; genul ala de fericire cand vii acasa dupa o zi intreaga in care ai umblat prin zapada nemiloasa si cineva te asteapta cu o supa calda pe masa si cu un zambet incurajator. Mda….cine s-ar fi gandit la ploaie,nu?
Si totusi acestei primi iubiri ii face mare concurenta un baiat si din moment ce ploaia mea este speciala atunci si baiatul trebuie sa fie cel putin la fel de special. Si vai Doamne,cum era! As putea spune ca era specialul cel mai special dintre toti specialii: ce corp,ce privire, ce mai zambet!Dar din nou…ca si in cazul ploii…eram infantila….aveam decat 12 ani! Si totusi Cupidon este un ingeras malefic si ager,care nu scapa pe nimeni de necrutatoare-i sagetuta. Si exact ca in basme, am sperat ca o sa vina sa ma ia de mana si o sa fugim in lumea oamenilor mereu fericiti [am am mentionat ca eram infantila,nuuu?] si gandurile mele se bateau cap in cap cu sentimentele de emotie,trepidatie,nesiguranta,speranta, totul conturandu-se ca un mozaic de decizii si dorinte “as vrea sa …, deci hai sa imi iau inima in dinti si sa….” , iar in final se lasa cu “eeeh nu azi…incerc maine”.Asta-i dragostea de copil,de adolescent si este singura despre care pot bate campii caci numai pe asta o cunosc si pot a o descrie.
Recitind ce am scris mai sus, ma gandesc ce am vrut sa spun in toate cele 100-200 de cuvinte…..cred ca pur si simplu am vrut sa dovedesc ca se poate vorbi despre iubire si pe un ton glumet,relaxat si nu numai pe unul melancholic sau trist sau inflacarat pentru ca rasul e cel mai bun medicament, plus ca nu e pe bani [mare chestie in zilele de azi].
Vorba ceea din popor “Iubirea a fost inventata de nebuni si de poeti”…ar trebui oare sa ne regasim in aceasta zicala?