Cea mai bună parte e că a fost mereu acolo, deși nu am vrut să recunosc asta față de mine și cu atât mai puțin față de altcineva. Trecând printr-o perioadă de lupte intense în interiorul meu, de dezamăgiri care mă bombardau parcă din toate părțile, urmate de tărie, mândrie, forță și siguranța că nu voi mai fi rănită, știam că nu am nimic de făcut decât să aștept. Optimistă din fire, extrem de sensibilă, mereu mă ridicam rapid, după orice suferință care mă termina psihic și fizic, căci nu puteam mânca, nu mă puteam odihni și nu puteam gândi liber.

L-am întâlnit atunci, la începutul liceului, când toți eram vrăjiți de mirificul vieții de licean. Oameni noi, situații și spații inedite pentru unii, noi personalități care izvorau din tine și de care tu nu aveai habar. Eu, cam emoționată cum sunt mereu în fața perspectivei unei ușoare schimbări în propria-mi viață, dar și entuziasmată, doritoare să cunosc și să experimentez. Copleșită de propria personalitate, cu greu îi observam și pe ceilalți; ceea ce mă interesa atunci, și mi-e greu să recunosc, era ca ei să mă observe, să se vorbească despre mine, să mi se dea atenție, iar mai apoi să transmit și eu puțină. Trăind până atunci și într-un mediu de așa natură, ăsta era singurul mod de a putea fi.

Ce m-a șocat a fost simplitatea și bucuria care stătea în spatele fiecărei mici glume, râsetele din toată inima; desigur, și eu aveam momentele mele de amuzament – dar moderat. Și da, mă irita la culme, pentru că era altfel, și nu-mi dădeam seama cum mă poate călca pe nervi cineva așa, la nesfârșit. Cum câteva amintiri certe au rămas până acum neschimbate. Și da, râd de ele, râd de el, dar mai ales râd de mine. Pentru că avea curajul și, mai ales, interesul să îmi arate că nu sunt eu buricul pământului și că nu trebuie să fie răutăcios în a întreprinde asta. Erau suficiente mici semne, mici surâsuri de superioritate, de dezinteres, care ascundeau un interes mult mai mare, care se aprindea imediat în subconștientul meu. Orice gest, aparent nesemnificativ, mă scotea din minți, și mai ales, ce mă uimea cel mai tare, e că scotea părți nebănuite din mine la suprafață. Controlată, calmă, calculată, amabilă, cu grija de a nu răni și de a nu-mi ieși din fire, oricât de tare aș fi simțit, cu el totul se destrăma. Maniere, grijă, tot. Puteam țipa în voie, jigni, și totul în zadar, căci se părea că nimic nu l-ar fi oprit.

Apoi am învățat să trăiesc cu asta, până la urmă un alt coleg nu trebuia să fie așa important pentru mine. Apăreau noi provocări, alte lecții, alte râsete și păreri de rău. Dar s-a întâmplat să aparținem aceluiași grup de prieteni, obișnuind să împărțim un timp scurt plin de distracție, amuzament, glume supra-apreciate. Până la un moment dat, când ne-am mai schimbat puțin și în toiul unei plimbări colective pe faleză, seara, cu luna strălucind pe cer și în apele mării, întâmplarea a făcut să mergem separat de restul. Și mi-am dat seama cât de mult mă amuza, ce energie pozitivă îmi transmitea. Era ceva cu totul nou, și îmi plăcea, dar nu știam cum să clasific, ce să gândesc despre asta, dat fiind că nu prea cunoscusem astfel de persoane. Oricum, am luat-o ca atare, și am trecut peste. Relațiile s-au mai răcit, au apărut alte ocupații și pasiuni, dar mi-au rămas mereu întipărite în minte acele câteva clipe din orele lungi și încărcate, când ne priveam pe furiș, eu zâmbind ușor, iar el privindu-mă fix. Îmi plăcea tensiunea din clipele astea, faptul că simțeam că am un aliat lângă mine, din multitudinea de pesroane cu care împărțeam clasa. În vacanța de iarnă, vorbind on-line despre lucruri practice, ajungeam să discutăm cu orele despre fel și fel de chestii. Era chiar surprinzător pentru mine cum putea exista un tip de vârsta mea – cu câteva luni mai mare – care să mă înțeleagă, cu care să pot împărți ceva mai mult decât niște glume veșnice și niște preferințe comune în materie de muzică, filme și alte clișee. Era ca un parteneriat, niște ore petrecute pentru un schimb de informații și idei comune, dar care, cel puțin mie, îmi aducea o stare pozitivă, doritoare și mai mult de ineditul faptului de a sta până la ora 12 noaptea, în condițiile în care nici cu cele mai bune prietene nu vorbeam atât. Mă simțeam într-un fel norocoasă și mândră că reușisem să leg o prietenie strânsă cu un băiat, reprezentând chiar ceva mai mult decât ce aveam cu prietenele de atunci.

Și da, a existat o situație chiar comică, desprinsă dintr-un serial din acela cu intrigă spumoasă și interminabilă. Întâmplarea a făcut, ca după o perioadă în care fusesem mai apropiați, să ne depărtăm ceva mai mult. Una din prietenele mele s-a îndrăgostit de el, în timp ce el plăcea pe o alta. Un triunghi amoros foarte interesant, dat fiind că eu eram la curent cu toate întâmplările și discuțiile dintre ei, fiind prietena tuturor. Unele mă amuzau, altele mă determinau să îi ajut cu un sfat, în funcție de persoană, încercând să văd în același timp viziunea fiecăruia. A fost o experiență inedită, dar care îmi plăcea, căci, undeva, în interiorul meu, mă simțeam deasupra, și era ca și când urmăream un serial real. În final, nu cred că am influențat prea mult cursul evenimentelor, cert e că nu ieșise nimic, nicio nouă relație nu se dezvolta sub nasul nostru. M-am desprins și de asta, situația nu a mai prezentat interes pentru mine, aveam și eu viața proprie, țelurile mele, micile mele pasiuni, care trebuiau întreținute. Desigur, mulți pot considera că astfel de situații sunt delicate și necesită o abordare mai matură. Nu știu.

Dar tot mă încântau micile atenții pe care mi le dădea la școală în pauze, când mă distra cu câte o glumă sau maimuțăreală, când mă necăjea și mă enerva, dar în același timp, îmi gâdila orgoliul măreț de atunci. În ore mă uimea apropierea dintre noi, faptul că se muta lângă mine, eu îi făceam involuntar loc, și era ceva foarte intim în faptul că ne atingeam picioarele pe sub bancă.

Știu că toate experiențele astea pot părea trase de păr, o slabă încercare de a demonstra faptul că am fost meniți să fim împreună. De fapt, vreau mai mult să încerc să conturez modul cum s-a dezvoltat relația noastră de când ne-am cunoscut și până în prezent. Pentru că știu că poate o mică alegere din trecut legată de cum m-am comportat sau cum am fost față de el, ar fi schimbat cu multe situația din prezent. De aceea, uitându-mă la ce am acum, nu regret nimic din ce am ales, nicio cale străbătută, poate plină de greutăți care mi-au rănit sensibilitatea, dar care m-au adus totuși la cine sunt acum.

Ultima vară și poate cea mai interesantă din câte am trăit a fost decisivă. Poate sunt prea tânără să prezint astfel de aspecte, poate nu am maturitatea celui care peste ani își amintește cu nostalgie de prima iubire. E adevărat. Singurul avantaj al povestirii mele este faptul că amintirile sunt proaspete, la fel și fiecare emoție care vine cu ele, întipărită adânc în inimă. Vara a început cu o distanță mare între amândoi; cel puțin eu așa am văzut-o. Deși continuam să avem activități împreună în același grup, sesizam o ușoară aroganță la el, inclusiv față de mine. Ceea ce mă făcea imediat să îi caut nod în papură, să îl iau peste picior de fiecare dată când aveam ocazia, iar indiferența lui termina prin a mă descuraja, a îmi pierde interesul. Și totuși, știu că mereu rămânea o urmă de dezamăgire. Nu știu ce se întâmpla în fiecare, știu ce se întâmpla în mine. Știu că eram curioasă, îmi umpleam timpul cu fel de fel de activități, de oameni, de ieșiri, de timp cu mine. Începusem să mă familiarizez cu ei, să îi înțeleg, să înțeleg și pofta de distracție și simplitate a lor, faptul că nu se complicau atât de mult ca fetele. Ciudat e că începuse să îmi placă să ies mai mult cu ei decât cu prietenele. Apăreau semne de întrebare mereu când pe o vreme capricioasă făceam un efort și hotăram să pierd nopțile cu ei, iar când condițiile erau favorabile unor ieșiri, dar el nu era acolo, refuzam. Ce este hilar este faptul că deși trec prin arhi-cunoscuta perioadă de autocunoaștere, întrebări asupra propriei ființe, situație care era în toi astă-vară, legat de subiectul cu el nu era nimic. Îmi apărea în minte uneori, dar nu prelungeam gândul, îl alungam și uitam.

Trecând de mijlocul verii, într-o seară a petrecerii, știind toți de veșnica prezență a energizantelor și berilor, pe care, deși am vrea, nu mai are rost să le omitem, s-a întâmplat ceva. Muzica urla, mie nu îmi plăcea, mă gândeam cum voi rezista până în zori. Deși avusesem o zi grea, euforia de acolo începuse să mă afecteze pozitiv și pe mine. Până într-un moment în care, din cauza melodiilor asurzitoare, a fost necesar să se aplece la urechea mea, ținându-mă blând de mijloc, pentru a-mi spune nu știu ce. Și a fost atât de inedită și uimitoare atracția, încât pur și simplu nu știam de unde pornea, și cu atât mai puțin eram atentă la ce vorbea. Se simțea ușor, simplu și bine fiecare atingere, aerul pe care îl inspira, vocea lui pe care abia reușeam să o înțeleg în hărmălaia aia, corpurile care se atingeau timid. Și vreau să zic că mai citisem eu, mai văzusem filme, auzisem povești ale prietenelor, experimentaților, dar atunci, când am simțit pe pielea mea, am luat-o ca atare, și am vrut să văd mai mult. Normal, era ciudat pentru prietenii noștri care se uitau toți cu o sprânceană ridicată la cum noi cică dansam, dar mai mult ne șopteam lucruri, eu de fapt, vrând să îl ascult mai mult pe el. A trecut și noaptea aia, nu i-am dat atenție prea mare, deși îmi plăcuse.

Dar ce îmi plăcuse și mai mult apoi era faptul că nimic nu se schimbase. Apropierea era evident mai mare față de începutul verii, reluasem conversațiile deschise, și începeam să fiu mai ineteresată și să îl înțeleg mai bine. Și au mai fost câteva petreceri la care am dansat, în ciuda privirilor întrebătoare ale prietenilor. Puteam da vina pe orice altceva; eu nu știam decât că îmi dădea siguranță, ceva nou în viața mea, atracția și fiorii pe care nu îi mai simțisem niciodată, mă fascinau și pentru asta consideram că îl vreau aproape de mine. Prietenia rămânea mereu, după fiecare noapte, deși ușor schimbată. Nu îmi făceam gânduri, nu aveam planuri, dorințe ca unul dintre noi să simtă ceva mai mult. Mă păstram totuși pe mine, cu mici noutăți. Când rămâneam singuri pe prosoape la plajă, obișnuiam să discutăm despre tot, și nu era nimic penibil sau ciudat în modul în care începusem să ne apropiem. Era de la sine. Până când, la sfârșitul verii, ceilalți, simțind ceva mai mult, au pretextat că merg până la magazin, și s-a întâmplat să rămânem noi doi pe bancă, sub veșnicul pom unde mereu ne adunam. Sesizam ceva ciudat, dar continuam să discut veselă și nonșalantă. Până când el și-a pus brațul puternic pe deasupra umerilor mei, iar eu am încremenit zâmbind întrebător pentru câteva secunde. Și a început să vorbească, ceea ce în adânc descopeream că ba vroiam cu disperare, ba parcă nu vroiam să se întâmple. De ce vom face, de faptul că și el simte ceva și că bănuiește că și eu. Cântărise opțiunile ca și mine, și da, ne temeam de rutina care va apărea și problemele adiționale ale faptului că eram colegi de clasă. Eu, cam îmbujorată, în timp ce toată nepăsarea se scurgea când îmi atingea umărul cu degetele lui, când îi auzeam vocea puternică, dar joasă, vorbind de noi doi. Nu am ajuns la niciun răspuns, și totuși am apreciat în adâncul meu faptul că nu era nimic ciudat, penibil sau care să ne facă să ne îndepărtăm după discuția avută; nu era nimic schimbat, puteam fi vechii amici care se tachinau. La aniversarea unui prieten comun, plimbându-ne toți aproape de miezul nopții pe faleză, fiind încă cald afară, cu un vânt ușurel care se strecura pe lângă noi, cu puțin energizant care își făcuse efectul, ne-am privit glumeț, pentru prima oară, adânc în ochi. Iar mie mi-a plăcut. Știam și eu, știa și el că nu putea rămâne între. M-a luat cu grijă deoparte, ne-am așezat aproape de stavilopozi, el în spatele meu. Nici nu eram atentă la ce discutam, nu mă jenam sau ceva, pur și simplu știam că vroiam să îi savurez prezența atunci și acolo. Recunosc că am și o mare sensibilitate și atracție pentru noapte, sunetul valurilor mării, mirosul ei sărat și prezența lunii, acolo undeva. Eu m-am întors, m-am aplecat, iar el mi-a răspuns. Cumva mă simt rușinată că nu am avut clasicele emoții, pe care le are orice fată, că nu m-am simțit jenată, intimidată în prezența lui, la primul nostru sărut; și chiar pentru faptul că eu am făcut primul pas, pe care el, responsabil, binevoitor și atent l-a continuat. Probabil și pentru că ne cunoșteam, eram familiarizați dintr-un punct de vedere unul cu celălalt. Am zis să încercăm să ieșim într-o zi – doar noi doi – și să vorbim, să petrecem timp împreună. Nicio speranță prea mare, nici emoții, era ceva natural. Cel puțin pentru mine. Orele au trecut plimbându-ne pe plajă, vorbind despre nimicuri, amintindu-ne, râzănd, aprofundând alte mistere, dar nicio iotă despre noi. Până la urmă, într-o zi de sâmbătă, depărtându-ne din nou de ceilalți, pe malul mării, am răspuns că vreau să încercăm, iar el mi-a spus că nici nu-mi pot imagina cât de încântat e.

Evidențiez curajul meu de atunci pentru că am fost o fată timidă și încă mai am momentele mele; speriată de dezamăgiri, de respingeri, foarte sensibilă și ușor de rănit. Aveam complexele mele și niciodată nu mi-aș fi imaginat că aș fi făcut eu niște pași mici, dar importanți, care necesită curaj, în relația cu un băiat. Dar am făcut-o. Deși totul este recent, că doar au trecut aproape șase luni, fiecare noutate a fost zi de zi, clipă de clipă atât de proaspătă și suprinzătoare, încât acum, din păcate, reușesc foarte greu să îmi amintesc amănuntele de la început. Pentru că fiecare mică schimbare sesizabilă, fiecare apropiere practic insignifiantă, dar totuși care mă frapa schimbau inițialele descoperiri. Nu o să spun decât că la început, cel puțin prima lună și ceva nu m-am deschis deloc. Mă comportam ca o iubită, cum credeam eu că ar trebui să o fac, și totuși păstram un soi de independență, de distanțare, deși el îmi dădea singuranță și părea să simtă ceva mai mult. Îmi plăceau ieșirile noastre, îmi plăcea faptul că trebuia să ținem secret, pentru că orașul nostru e mic, înțesat de persoane fără ocupații importante. Îmi plăcea faptul că, paradoxal, eram mai emoționată și mai îmbujorată la primele întâlniri ca și cuplu decât înainte. Nemaivorbind de clasicele îmbrățisări calde, săruturile din ce în ce mai lungi, care explorau tot mai mult. Tot ce am învățat cu bucurie alături de el. O altă experiență, mă mințeam. Aveam chiar discuții legate de ce înseamnă să iubești cu adevărat, și eram chiar în regulă cu detașarea asta. De parcă ne despărțeam pentru câteva momente și puteam vorbi ca niște străini despre teorii ale dragostei. Și totuși, la scurt timp, în plimbările noastre pe faleză, când mă alinta și îmi acorda toată atenția lui, iar apoi pur și simplu mă îmbrățisă, îmi venea să îi urlu tare că îl iubesc. Era o afecțiune mare acolo, în mine, dar simțeam că e prea devreme, că e posibil să nu fie reciproc, și poate nici adevărat. Poate că era o tendință care e în natura omului ca atunci când se simte iubit și apreciat să întoarcă acele sentimente. La școală ne-a fost greu, pentru că eu insistam să ținem secret – făcea totul mai palpitant, mai sigur, mai ferit de priviri răutăcioase, care puteau răni. Colegii bănuiau, totuși, și încercând să nu le dăm apă la moară trebuia să ne îndepărtăm chiar mai mult. Foarte dificil și frustrant. Până când, la un faimos bal, ne-am afișat împreună, nemaicontând ceilalți. Probabil curajul și nebunia temporară pe care ți-o dă alcoolul l-a ajutat să îmi spună marile două cuvinte. Nu mi-am pus vreo speranță în ele, iar uneori urăsc ușor maturitatea pe care pare că o am când nu trebuie, dar care lipsește cu desăvârșire în alte momente, căci nu mai am bucuria și entuziasmul pe care o fată de vârsta mea, sau mai mică le-ar avea în astfel de situații. Am considerat că o spune de dragul de a o spune, sau pentru că mă vedea mai frumoasă, sau pentru că vroia să știe dacă simt și eu mai mult. I-am răspuns la fel, măcar aveam certitudinea că nu mințeam.

E într-adevăr greu să menții o relație, oricâtă pasiune, stabilitate și iubire exista, dacă nu ai încredere. Pentru că eu mult timp nu am avut. Și iese la iveală în cele mai profunde momente. Aveam multe îndoieli și temeri, deși nu vroiam să admit, ci să păstrez totul la un nivel de superficialitate. Dar iubirea sparge totul, nu mai rămâne nimic în urmă, curăță, destramă concepte, idei, principii impuse de alții, prejudecăți, până când rămâi singur, cu tine, calm, liniștit, fără să ai nimic. Așa m-am simțit în ultimele luni, de când mi-a arătat cât de mult îi pasă și cât de mult se implică. Am cerut din ce în ce mai mult, într-un timp foarte scurt, deși eu nu vroiam să dau, păcălindu-mă. Iar el a fost dispus să îmi dea, să mă cunoască și să mă înțeleagă. Și deși ulterior am aflat că suferise mult mai mult decât mine în domeniul ăsta – da, suntem doar niște adolescenți, dar este bine știut că acum toate dezamăgirile dor cel mai tare și rămân acolo mult timp – a avut curajul să se asculte pe el, și dacă a vrut să încerce iar, și-a asumat responsabilitatea de a se deschide înaintea mea, deși putea să doară. Iar asta mi-a oferit certitudinea de a o face și eu, rar, încet, dar sigur. Și e greu, dar frumos, e îmbibat cu lacrimi, dar mai ales cu râsete și suspine, având în vedere societatea și aspectele degradante care se promovează. Dacă eu nu mi le-am asumat și le-am respins din start, asta nu m-a împiedicat să nu i le atribui celui de lângă mine, să nu devin suspicioasă cu privire la gândurile, intențiile și modul lui de a fi adevărat.

Până acum nu îi atribuiam decât o oarecare importanță, dar cu el, timpul a devenit un mare dușman. Am mărit pe parcurs orele de stat împreună și cinci minute echivalează nouă ore. Nu e nimic plictisitor, e râs, sărut, ceartă, împăcare, lacrimă, îmbrățișare, alint, discuții, aprofundare, atracție spre subiecte opuse sau identice. Mereu e ceva, iar noi suntem altceva, și descoperim infinite firi din noi, care se cuplează în toate modurile posibile. După ce relația a devenit publică, timpul petrecut la școală împreună se presupunea a ne plictisi, a încadra rutina în relația noastră și a nu rezista prea mult. Chiar și stând în aceeași bancă la toate orele, îi duc dorul în pauze. M-am speriat la un moment dat, căci am uitat de prietenii mei, de conversațiile neimportante, dar care totuși aduceau un plus de satisfacție, de apreciere a oamenilor din jurul meu. Încetul cu încetul, mulți ar spune că m-am schimbat, dar eu știu că nu e așa. Știu că sunt eu, eliberată încetul cu încetul de gândurile greșite pe care mi le-am sădit de la vârste fragede, de temeri, griji fără rost. Prioritățile au început să devină mai clare, am început să mă înțeleg mai bine pe mine, și sunt tot mai aproape de a înțelege ce e de fapt iubirea în acest mod.

Că nu știu cât o să dureze niciodată e adevărat, că îmi dau seama că oricât aș încerca să aplic niște reguli, generalizări, pur și simplu mai mult ne fac rău. Și mai îmi dau seama zi de zi cum nimic nu este bătut în cuie, nu există decât o infinitate de momenteunice ; și deși am tendința de a despica firul în patru, ajung mereu la același răspuns: că nu pot face altceva decât să trăiesc momentul de acum în relația asta, să ne apreciez pe noi așa cum suntem și să las împovărările deoparte și doar să îmi permit să fiu fericită, așa cum sunt. Nu pot spune că nu mă bucur că am așteptat atâta timp pentru o primă relație, chiar dacă lipsa experienței poate fi privită ca un dezavantaj. Doar că ce am avut în ultimele aproape șase luni au continuat să îmi tot arate ce este dragostea. Că nu o poți păcăli, pretinzând că nu îți pasă așa tare, că dacă chiar iubești, și vrei să meargă, trebuie să ai răbdare și cu tine, și cu celălalt, și să te deschizi puțin câte puțin. Îmi dau seama că printre toate copilăriile, drăgălășeniile, atențiile și atingerile noastre, care sunt doar ale noastre, se strecoară practica gândurilor și vorbelor cele mai înțelepte ale omenirii. Deși începusem că înțeleg la un nivel mai aprofundat viața, existența mea aici și acum, totul rămânea ca o informație blocată pe care rareori o făceam parte din viața mea. Dragostea, în schimb m-a ajutat mult în a pune în practică, în a mă re-construi din anumite puncte de vedere și a păstra și pune în valoare părțile luminoase din mine. Pe de altă parte, tot ceea ce până acum am înfrânat, toate impulsurile închise în mine, care s-au tot acumulat, acum trebuie imediat exprimate.

Da, încă mai greșim, ne mai închidem, suntem dezamăgiți, ne urâm pentru câteva secunde și vrem să plecăm definitiv de lângă celălalt. Dar imediat după ce mă îndepărtez nici nu mai știu cauza, pentru că dorul și durerea de a îl ști și pe el supărat din cauza a ceea ce mă frământă, sunt atât de puternice. Ca o observație, pe care cei mulți au descoperit-o deja, a unei persoane care încă se află la o vârstă fragedă, am înțeles acum de ce căutăm iubirea și în celălalt. De ce am iubi un necunoscut. Pentru că de fapt iubim acea parte din noi care apare în celălalt și care ne face să fim deschiși, plin de calități creative, divine. Îl iubim pe celălalt pentru că apare paradoxul vieții, al începutului însuși, abstractizat în doar două persoane. Pentru că vezi în celălalt ce ești atunci când tu nu mai ești tu; așa cum mi-a spus el odată: tu ești mai mult eu decât mine. Plus că trăiam cu impresia, care de multe ori e adevărată că într-un moment greu prin care trec, contează cumva sfaturile și ajutorul celorlalți, dar eu sunt singura care mă pot ajuta să îmi revin cu adevărat. Interesat de mine, imun la refuzurile mele de a îi spune, de a mă eschiva și a declara că nu e nimic important, am terminat prin a-i spune micile mele griji și preocupări. Și oricâte ore mi-ar fi trebuit să trec peste, el m-a ajutat să înțeleg ce am de fapt în câteva minute și să zâmbesc și să-mi reamintesc cât îl iubesc și că deși sunt de multe ori rațională, nu încerc să idealizez iubirea, de fapt sunt tare norocoasă că suntem împreună. Nu știu cât durează, nu știu cât voi mai iubi altă dată, și deși uneori mă întreb și mai am îndoieli, încerc să le alung; pentru că momentan cred că noi suntem ceea ce trebuie să fim, și trebuie să profit la maxim de asta. Nu știu nici dacă noțiunea de suflete-pereche ar caracteriza ce avem acum, nu mă gândesc prea mult la asta, căci ar putea să mă sperie, ținând comt de implicațiile sale, plus că prezintă standarde foarte ridicate. Probabil orice relație de dragoste se bazează pe faptul că celălalt pentru moment, este într-adevăr perechea ta. Cert este că telepatia apare între noi doi mai mult decât mi s-a întâmplat vreodată, fără a mai aminti faptul că gândim aceleași lucruri simultan. Brusc, orice cuplu îmi apare frumos, binecuvântat și simt că înțeleg mai mult în comparație cu superficialitatea mea de dinainte.

Și recunosc că mi-e atât de teamă să nu intervină ceva între noi, să las ceva știut despre relația noastră, să existe o a treia persoană care să știe ceva mai mult despre noi decât puținul pe care îl afișăm. Îmi e chiar teamă să recunosc cât de bine mă simt cu el și timpul minunat pe care îl petrecem împreună, pentru ca oamenii să nu devină brusc și mai interesați. Urăsc să dau detalii, mă eschivez, schimb subiectul, pentru că atunci când suntem împreună nu mai am nevoie de nimic altceva, parcă suntem deasupra tuturor, și e într-adevăr o fericire pură în fiecare clipă, încât mi-e teamă să recunosc asta față de mine, pentru a nu atrage ceva neplăcut. Mi-ar plăcea să revăd creația asta peste câțiva ani, să îmi dau seama cum priveam acum și cât va fi durat prima dragoste în comparație cu amintirile și experiențele pe care le voi fi avut atunci.

De Răcaru Oana Andreea