Nopțile în câmpia Bugeacului

Seara se lăsa tăcută peste un sat din câmpie. Razele se strângeau domol după pădurea de stejari și lăsau cerului o nuanță roșietică, moaleșă care îmbia la visare. Și nici că-ți era somn, și nici a sta treaz. Mirosul ierbii cosite împrăștia doruri și vise dulci de iubire.
Drumul era bătătorit de pașii prășitorilor și ai drumeților rătăciți în câmpie, de greutatea carelor cu iarbă cosită, de greutatea unei vieți de om și de amintiri. Pădurea rămânea în urmă cu fiece pas. Asfințitul binecuvânta noaptea ce venea dinspre sat, căci satul era așezat în valea dintre două dealuri arcuite frumos sub privirile cerului. Noaptea venea cuminte și înceată ca un melc ostenit de veacuri întregi de drum. Liniștea cobora în trepte peste o lume cu grijile și nevoile ei seculare, cobora încet ca să nu încalce scriptura cerească.
Amurgea.
Iar satul nici vorbă să se arăte pe-un petec de pământ colo în câmpia Bugeacului. Mai avea cotituri mari drumul cela și se vede că în seara aceea nu-i era a merge și pace. În jur nici țipenie de om, numai lanuri de grâu și popușoi. Se tânguiau greierii prin iarba de pe marginea drumului și spuneau povestea lor firelor de romaniță uscată.
Și pentru că drumul nu-mi îndemna pasul, mergeam încet. Mergeam tăcută și obosită, de parcă duceam în coș toți anii pe care îi adunasem în în calendar. Și-mi era trist că după atâta despărțire de satul meu, nu mă așteptau cărarile, valea și izvoarele. Mă întorceam de departe, mi se părea că vin din altă lume, una străină și ostilă față de aceste câmpii arse de soare și mângâiate de ploi. Veneam dintr-o lume care m-a respins și trădat, dar pe care am ales-o într-o zi de toamnă benevol. Veneam cu același coș din nuiele fragede pe care l-am luat cu mine la oraș, dar purtam de-acum în el nu aromă de pâine proaspătă și ceapă verde, ci uscăciuni și frământări amare. Veneam cu cărți și caiete într-o limbă străină. Și mă durea această trădare a mea față de freamătul dulce a frunzelor, față de doine și balade, față de limba mamei. De aceea și pasul îmi era greu și fruntea tristă. Veneam cu convingerea că nu voi scrie decât în limba codrilor și a câmpiei mele din Bugeac, în limba ciocârliilor și a cucoarelor, în limba copilăriei. Și toate aveau să-și reia cursul de mai înainte de plecarea mea, cu două toamne în urmă, la școala unde aveam să învăț scrisul și vorbirea rusă. Dar mai creșteau macii în câmpie, îi vedeam și acum palizi sub umbrele serii, îmi urmăreau pasul , gândul, tăcerea.
Amurgea. Și aveau să meargă ele cumva și acum, căci mă așteptau în prag ochii cuminți și părințesti. Îmi era dor de bunătatea și căldura lor. Nicăieri în lume nu mai întâlnisem asemenea priviri senine și curate.
Amurgea. Și mergeam cu o povară în suflet mai grea ca întunericul. Răsăreau stele și se auzeau în văi izvoare murmurând. Mă durea despărțirea, mă dureau cuvintele pe care avea să mi le arunce satul. Nu vroiam să mă recunoască cineva, să mă întrebe, să le răspund, să-i privesc în ochi. De aceea când în urma mea a început a crește zgomotul unei căruțe, care pesemne venea și ea încet, obosită după o zi în câmp, am trecut pe margine și pășeam iute prin iarbă ca să nu creadă omul că aștept să mă ducă în sat. Dar mai era ceva în zgomotul cela surd și greoi, mai era ceva și eu nu puteam înțelege.
Mă oprisem în loc ca să treacă carul, dar nu mi-am ridicat privirile. Un îndemn vioi a oprit caii în loc, de putea să întoarcă fânul. Căruțasul a amuțit. Așteptam cu ochii plecați și pierduți un cuvânt, dar tăcea. De ce s-a oprit și nu zice nimic? Caii răsuflau greu, le era sete.
Într-un tîrziu, am ridicat ochii triști și am cuprins în priviri, sub lumina lunii, fața albă și palidă a celui care zi de zi, cât am întâlint nopțile în singurătate, a vegheat somnul și visul meu de tinerețe. Prima iubire. Doi ani de dimineți și amurguri amare am tot visat la această privire. Și reveneam în trecut când doi copii senini ca cerul în aprilie se priveau tăcut în în lumina asfințitului, când se aprindea hora în urma noastră, când ne iubeau aceste dealuri văzându-ne la prășit, unul colo lângă salcâmi, celălalt lângă vișini. Fii ai pământului, aveam și noi să jucăm o nuntă frumoasă, să înălțăm o casă și încolo pace și fericire. Numai că cuvintele celea care trebuia să ni le spunem, nu le-am mai spus. Și fierbințela buzelor celea neprihănite așa și au rămas un mister. Și nu era vina noastră, erau cei șaptesprezece ani de vină și războiul. Și într-o zi când au adunat fete pentru cursururile de instruire ca să le facă învățătoare m-am dus și eu. Și când m-au trimis la școală, mi-am luat coșul și am plecat. Și pentru că el era dus pe deal nu ne-am mai luat rămas bun, am urcat în tren și bine am fost dusă pentru doi ani de zile.
Și uite că acum stă în fața mea. Stătea nemișcat și străin.
Privea țintă în ochii mei și m-am pierdut. Un băiat frumos și senin, cu sprânceana negră, cu ochii cuminți și obrazul dulce, un fiu al pământului și al tradiției, privea acum tăcut chipul meu de ceară. Fremătau în depărtare pădurile de stejari și curgeau apele printre lutării, iar el stătea de parcă o veșnicie în fața mea, cu hățurile strânse în pumnii puternici, cu pumnii pe genunchi, cu inima plină de cine știe ce doruri și zbucium. Mă durea până și pulsația inimii, îmi simțeam sângele fierbinte în tâmple și nu puteam scoate o vorbă. Prea dură a fost trădarea mea și prea lungă despărțirea, și-mi era teamă c-o să rămânem așa împietriți o viață întreagă. Căci așa e firea plugarului, dacă cineva i-a călcat grâul în picioare, apoi ce fel de iertare poate fi vorba. Vântul îmi juca un fir de păr pe față.
Mi s-a tăiat răsuflerea când a rupt tăcerea brusc și a coborât din căruță. A lăsat ochii în jos, privea firele de iarbă de la picoarele mele:
– Bună sara, Veruță! Și așezând o pauză scurtă între aceste cuvinte, a ridicat ochii. Mi-a zis așa ca mai înaite, cu aceeași înduioșare în glas…
Era atât de aproape încât simțeam că privește până în sufletul meu și-mi înțelege frământarea. Nu puteam să mă feresc de ochii ceea căprui, îmi era teamă să nu pierd această înfiripare frumoasă a vieții. Și nu puteam nici măcar să-i răspund ceva. Mă dureau zilele și nopțile fără el de o mie de ori mai tare, și înțelegeam că tot ce am avut mai frumos și sfânt în viață, era el. Dar acum nu mai eram copii, am crescut așa deodată amândoi. Și brațele lui puternice purtau binecuvântarea acestui pământ roditor. Pieptul său purta mirosul brazdei și al ierbii cosite. Și se uita fără încetare la chipul meu stânjenit, mi se aprindeau obrajii în răcoarea serii. Iar el mă privea. Am adunat din adâncul sufletului două cuvinte și i le-am spus în liniștea nopții de vară:
– Bună seara, Mircea!
Și îndată am coborât capul, ca să nu vadă potopul de lacrimi care se scurgea pe obraji. Și erau lacrimi amare ca pelinul, și erau regrete și tristeți nestăvilite. Printr-o mișcare cuminte Mircea m-a stâns la piept. Și am simțit în acele clipe, pentru întâia oară în viața mea, căldura și frumusețea primei iubiri. Inima lui se zbătea parcă în pieptul meu. Privirile lui îmi citeau sufletul chinuit. Cuvintele lui se așterneau ca o binecuvântare în seara aceea…și apoi pentru o viață întreagă. Știam că mi-a iertat plecarea în acele clipe. Știam că că i-a fost dor. Știam că mă mai iubește. Și-l iubeam, o, Doamne, cât il iubeam. Abia atunci am înțeles cu adevărat că trăiesc, că iubesc nopțile de vară, că iubesc câmpia și satul.
Mi-a cuprins mâinile în palme și și-a coborât buzele pe fruntea mea albă. O fierbânțeală necunoscută mă înfășura și nu mă puteam împotrivi. Ardeau obrajii lui, ardeau obrajii mei. Mi-a trecut părul printre degetele lui. Cu cealaltă mână mi-a cuprins talia subțire. Și aveam să mă topesc ca un fir de nea când întâia dată buzele noastre au cunoscut arsura și dulceața primului sărut. Eram a lui. Cu trup și suflet. O fată de la țară, un fiu al pământului și o dragoste mare și frumoasă, o dragoste visată întreaga viață…
Noaptea ceea a fost lungă, pentru că atâtea lucruri aveam de spus unui altuia. Și se înfiora grâul în urma noastră și cântau frunzele. Iar doi copii îmbrățișați putau în inimi fericirea adevărată de a trăi pe pământ.

De Marina Ciobanu

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.0/10 (5 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 4 votes)
Nopțile în câmpia Bugeacului, 8.0 out of 10 based on 5 ratings