El

O lumină mult prea puternică, apoi o explozie. De atunci nu am mai putut vedea jocul de lumini ce venea dinspre fântâna pitita printre blocuri, nici farurile maşinilor, culorile semaforului, copii jucându-se fericiţi la margine de lume, chipul Marthei. Uneori când stau si ascult golul ce ne înconjoară, mi-e dor de chipul Marthei. Acele plete arămii ce obişnuiau să-i acopere faţa când ne plimbam singuri pe câmp. Încă mai ascult cântul păsărelelor dimineaţa. Îmi aduce aminte de acele vremuri.
Sunt orb. Şi ştiu asta, nu e nevoie ca cineva să-mi amintească. E adevărat că uneori, pe stradă, când sunt la un pas de moarte şi aud un şofer disperat claxonându-mă, încercând disperat să dea de frână, simt cum totul apasă mai adânc pe inima mea. O, Martha, îmi amintesc când îmi spuneai că totul va fi bine, că vom fi încă împreună. A trecut abia un an şi eşti departe, departe de sufletul meu si departe de braţele mele. Mi-e dor de buzele tale roşii ce străluceau în cel mai des întuneric. Când te vor urca pe catafalc, draga mea Martha, buzele tale vor rămâne la fel. Ele vor aminti secretul nostru. Doar ele îl mai păstrează. Iubirea mea a rămas acolo. Ultimul sărut.
Am învăţat limba sufletului de când m-ai părăsit. Mă plimb pribeag pe stradă, fără ţintă, fără scop, fără nicio tragere de inimă. De-ar fi să mor, aş muri aproape împăcat. Aproape. Mi-e dor de tine.
Fereastra e mai goală. Pot să simt. E rece. O ating şi tace. Niciun sunet. Încerc să desluşesc ce se întâmplă acolo jos. Doi oameni şi un cuţit. Sânge, mult sânge. Pot simţi mirosul. Miroase a mort. Mai ţii minte ziua când s-au năpustit asupra ta căutând răspunsuri? Ai fost o victimă, ca şi mine…Atunci ne-am cunoscut. Era o zi mult prea friguroasă de mai, iar în aer plutea ceva stricat. Simţeam duhoarea, dar acel parfum, dacă ajungeai să-l cunoşti cu adevărat, conţinea ceva pur, ceva nedescoperit, ceva feeric. Erai tu, draga mea. Tu te ascundeai în spatele acelor butoaie pline cu vin, speriată. În ochii tăi am citit cum tânjeai dupa afecţiune, iar sufletul tău striga după ajutor. Voiai să scapi dar nu ştiai cum să ceri. Eu te-am auzit din prima clipă, iubito, şi fără să te las să mă întrebi te-am scos din văgăuna în care ţi-ai petrecut întreaga viaţă. Atunci soarele ţi-a scăldat chipul pentru prima data. Atunci am observat cât de frumoasă eşti. Am trăit intens aproape două luni. Sub cerul liber, pe la hanuri, prin văgăuni. N-am mai trecut prin acest blestemat apartament. Simţeam că apartin naturii. Îţi aparţineam. Nu m-ai întrebat niciodată de unde vin, nici cum mă cheamă. N-ai ştiut nimic despre mine şi totuşi m-ai iubit cu atâta intensitate. Acum stau şi mă întreb. Era oare iubire sau doar recunoştinţă? Ti-am aflat numele când ai plecat. Era o joi si era lună plină. Luna te-a urmărit până când ai dispărut înghiţită de noapte.Ce noapte…Ce noapte plină de intrigi şi semne de întrebare. Ne-am certat, dar ne iubeam. De ce ai plecat? Încă mai întreb şalul tău maro cum o mai duci. Nu-mi răspunde, dar uneori este mai moale decât de obicei. Atunci ştiu că eşti bine. Apăruse altcineva? Te săturaseşi să stai cu mine din obligaţie? A fost obligaţie?
Ce este dragostea? Ce este acest sentiment aparte pe care toţi îl descriu ca fiind raiul pe pământ? Credeam că l-am simţit. Acum nu mai cred nimic. Nu mai ştiu nimic. Aud cum vechiul tei foşneşte îngreunat de povara anilor. Îl vor tăia într-o zi, şi cu el vor muri şi amintirile copilăriei mele. Sunt înconjurat de ciudăţenii. Totul e întors cu susul în jos. Lumea se învârte. Negrul se învârte. Oare cum arată zăpada de august? Afară ninge şi e cald. Torid. Oamenii mor pe capete, şi totusi ninge. Sau e doar sufletul meu?
Rece. Acum e rece. Martha, adu-mi o pătură, te rog. Îngheţ. Nu pot să-mi mai simt degetele. Ţi-aş scrie o ultimă scrisoare dar mi-e teama că nu voi nimeni hârtia. Ţi-aş compune un cântec, dar nimeni nu l-ar auzi. Strig. Strig şi mai tare. M-ai auzit? O, draga Martha, cât îmi lipseşti.
Am adormit si totuşi sunt treaz. Negru. De ce nu mă pot cufunda în lumea visului? Eu nu am dreptul să doresc, să sper, să visez? Vise….Draga mea Martha, tu eşti cel mai preţios vis din toate cele. Nu pot dormi. Gândurile îmi roiesc haotic prin minte. Sângele curge accelerat prin vene. Tâmpla îmi zvâcneşte. E un semn rău? Strada e pustie. Nu aud nicio bătaie de inimă umană. Doar acest câine scheletic ce zboară în spatele meu. Stai puţin, zboară? Aş vrea să-l pot vedea. Simt cum totul tremură. Pământul tremură. Tremură tare. Cad. Cad in gol. Mă afund, Martha…Salvează-ma..SALVEAZĂ-MĂ!
E august şi ninge. Oamenii mor de cald, dar ninge. Afară e noapte, dar soarele luceşte. Eu cad, Martha. Eu cad. Şi e torid. Caniculă mare. Cum n-a mai fost vreodată. Mi-e dor de tine, Martha, mi-e dor. Stelele sclipesc cântând marşuri funebre, eu simt ca mor. Încet, dar mor. Cad. Vreau să mă salvezi. Viaţa nu-i corectă. Eu te-am salvat cândva. Chiar nu mă vezi? Nu eşti aici? Ninge peste mine. Te iubesc.

Ea

Cineva mi-a spus de mult că nu voi reuşi niciodată să simt. Nici într-o mie de ani. Dar acel cineva nu a văzut cum tu te-ai strecurat în destinul meu şi cum ai reuşit să mă faci să zâmbesc pentru prima data.
Cine am fost până în acel moment? Nu mai ştiu. Am uitat totul când am ieşit pentru prima data la lumină. Îmi amintesc chipul tău: palid, plin de pistrui, catifelat şi ferm. Aveai ochii mai albaştrii decât cerul. Nu că aş fi ştiut cum arăta cerul, dar îl văzusem prin revistele aruncate de oameni la gunoi. Cerul înseamnă libertate, iar eu nu aveam cum să-l cunosc. Am fost întotdeauna prizoniera propriei mele persoane.
Am crescut în spatele unor butoaie pline cu vin. Într-o cămeruţă prea mică pentru o familie cu doi copii. Am avut o soră şi boala a răpus-o. Îmi aduc aminte când stăteam amândouă înghesuite într-un colt, ascunse de lumină, ascunse de orice privire umană. Dar ea devenea din ce în ce mai rece, cu fiecare suflare a mea, ea se adâncea în moarte. Pielii sale îi dispăruse culoarea, iar ochii ei nu se mai deschideau. Şi nu s-au mai deschis de atunci. Mama a avut grijă să o inmormânteze “cum trebuie” îmi spunea ea. Dar am aflat apoi că să arunci un om într-o groapă care nici măcar nu îi era destinată nu era exact înmormântarea ideală.
Eram săraci. Da. Eram atât de săraci încât trăiam alături de o familie de şobolani. Cu timpul, am ajuns sa-i iubesc. Aveau chiar şi nume. Până la urmă, erau singurele jucării de care aveam parte. Dupa ce sora mea a murit, ei au fost singura mea consolare.
Mereu am fost doar eu si umbra mea. Unde erau parinţii mei? Nici acum nu stiu. Mă lăsau acolo, singură între butoaiele cu vin. Nu aveam voie să ies decat noaptea. Am văzut luna şi stelele de atâtea ori, dar tânjeam cu disperare după razele soarelui şi după cerul albastru curat.
Până la cincisprezece ani nici nu am ştiut că există Crăciunul. Cadouri nu am primit niciodată. Nu am avut niciodată un pom împodobit şi cu siguranţă nu am cântat colinde. Am crescut fără să realizez în ce lume trăiam. Am crescut departe, mai departe de orizontul văzut.
Şi într-un an – ei au murit. Şi am devenit liberă. Dar n-am ştiut ce însemna libertatea. Mi-am jelit părinţii închisă în cămeruţa noastră mult timp. Nu ştiu câte zile, câte nopti. Ştiu doar că într-un moment, ca oricare altul din viaţa mea, uşa “casei” mele s-a deschis şi l-am putut zari. Era inalt, frumos, blond şi pistruiat. Mi-a întins mâna de care am avut mereu nevoie şi m-a ajutat să ies din întunericul care mă acaparase. El era Mark.
O, draga Mark, viaţa cu tine a fost atât de frumoasă. Am învăţat să iubesc, să traiesc nebun şi să mă bucur de fiecare clipă. Dar cel mai mult iţi mulţumesc că mi-ai arătat cerul. Ce minunăţie. Ce frumuseţe. Ce moment unic! De atunci nu am încetat să-l privesc. Îl vedeam oriunde: în ochii tăi, în corpul tău, în buzele tale subţiri. Tu erai cerul. Tu erai libertatea.
Te-am iubit nebuneşte şi încă te iubesc. În momentul în care ochii tăi s-au închis, inima mea a încetat să mai bată. Şi vorbele bătrânului care m-au bântuit toată viaţa s-au adeverit. Am încetat să simt. Nu mai puteam simţi nici dragoste, nici dorinţă. Nici măcar milă pentru un handicapat. Nimic. Am ştiut cât de mult aveai nevoie de mine în acele momente, dar nu regret că am plecat. Viaţa mea s-a sfarşit în acel moment. Dar am ştiut că nu pot fi un ajutor pentru tine. Nu te puteam sprijini, nici măcar moral. Am încetat să hoinărim prin hanuri şi să ne facem de cap.
Eu am plecat spre nicăieri, tu ai rămas acolo; în vechiul tău apartament, plin de amintiri si regrete.
Cearta noastră? A fost doar un pretext. Ţine minte, iubitul meu, niciodată un război nu porneşte din motivele rostite. Sunt motive interioare, care macină si distrug. Te intrebi acum de ce am plecat? Am plecat pentru că nu am putut suporta libertatea.
Ce fel de monstru sunt? N-aş putea răspunde la această întrebare. Tot ce ştiu e că totul s-a stins pentru mine. M-am întors printre butoaiele cu vin, iar acum îţi scriu, din acelaşi colţ pe care îl împărţeam cu sora mea, îţi scriu ca să pot pleca în pace.
Ai înnebunit fără mine? Nu fi atât de prost. Ai înnebunit fără siguranţa pe care ţi-o ofeream. Tu încă mă iubeşti, ştiu asta. Dar iubitul meu, deschide ochii. Priveşte prin întunericul ce te-a cuprins. Suntem la fel acum. Încătuşaţi. Mai poţi simţi? Eşti sigur că e dragoste?
Zăpada de august e frumoasă. O văd chiar acum căzând pe mine. Mă acoperă, mă sufocă, dar nu mă poate omorî. De ce? Pentru că e doar în mintea noastră. Tu şi eu, doi nebuni, doi oameni cu o percepţie diferită asupra realităţii, doi solitari. Iubitul meu, singurătatea e mai bună în doi. Ce bine ar fi dacă s-ar putea termina aşa: tu şi eu, împreună. Cine sunt eu să ghicesc viitorul? Ne-a fost scris in palmă să fim singuri. Dar tu eşti încă aici, în mine. Te simt. Mirosul tău e ucigator. De ce am plecat? Acum, nici eu nu mai ştiu.
Iubitul meu, suntem încătuşaţi pe vecie. Chiar nu vezi? Noi nu avem dreptul la vise, la speranţe. Mă faci să râd. Acum rîd atât de tare şi mi-e teamă că pereţii se vor prăbuşi. Eşti doar o marionetă în mâna destinului. Destinul – e întuneric. Te are încătuşat şi se joacă cu tine.
Înca e cald. Torid, dar ninge. Iubitule, ţi-ar plăcea să vezi asta. Soarele arzând şi fulgii de zăpadă ce spală păcatele oraşului întunecat. Dar eu sunt oraşul, şi nimicul e zăpadă. M-a învăluit. A omorât tot ce era mai sănătos în mine. Totul a început cu o înmormântare – cea a sufletului meu – şi ceva îmi spune că nu se va termina cu o nuntă. Ştii, dragul meu Mark, astă e singurul mod prin care mai pot auzi încă o dată marşul funebru al lui Chopin.
Mă iubeşti? Ei bine, atunci şi eu. Asta nu-i ultima scrisoare. Ştiu. Stâncile sunt departe, pentru amândoi. Şi amândoi ştim că nu vom muri altfel. Şi până atunci, până când stâncile ne vor zdrobi trupurile, iubitul meu, să ne luam rămas bun. Un ultim sărut ţi-l trimit cu această scrisoare.
Dar ce tot spun? Tu, tu nu o vei putea citi niciodată. Mă amăgesc singură. Sunt singură. Nu e nimeni aici. Stai. O simt. A venit după mine. Ştii, iubitule, există moarte şi departe de stânci.

De Pintiuță Iris