Frederick Khristiansen, Iulie 1920

Cele două săptămâni petrecute în captivitate în satul controlat de gherile şi drumul lung pe care-l făcusem până aici îşi puseseră adânc urmele pe moralul camarazilor mei de suferinţă. Mai aveam apă pentru o zi, jumătate din cămile muriseră sau fuseseră confiscate de bandiţi iar de mâncat nu mai mâncasem deja de trei zile. Era dimineaţa celei de-a patruzeci şi şaptea zi de când plecasem din Cairo şi cu un ultim efort am reluat munca de Sisifi în susul şi josul infinitei mări de dune. După doar două ore am auzit un ţipăt. Ne-am ridicat privirea spre creasta spulberată de vânt pe care ne chinuiam s-o cucerim şi l-am auzit pe Nadhir cântând numele lui Allah şi strigând către noi un singur cuvânt: ‚Maya!Maya’. Apă! În douăzeci de minute eram cu toţii în jurul fântânii din mijlocul oazei şi toate chinurile pe care le îndurasem până atunci erau deja spulberate de puterea lui Sobek, zeul care se pare că ne ocrotise […]

Sunt primul care va bea licoarea nemuririi, dar cuvintele nu-mi pot exprima onoarea sau entuziasmul, aşa că le zâmbesc şi ridic vasul în cinstea lor. Îmi văd chipul în oglinda perfectă a unei substanţe ce precede orice civilizaţie. Închid ochii și-mi las buzele crestate de secetă să pătrundă în lichidul care-mi revigorează trupul biciuit prin deșertul lipsit de milă. Ca un Bacchus eliberat din desfrâu tremur de plăcere şi pentru prima dată simt că iubesc […]

James Blackworth, Octombrie 1665

Dacă aş fi scris despre asta cu câteva luni în urmă m-aş fi considerat nebun. De fapt nu aş fi scris ci m-aş fi dus direct la bunul meu prieten, doctorul Lawrence. Dar scriu acum şi situaţia e complet diferită. Voi incerca pentru prima dată să-mi explic sentimentul ciudat ce a pus stăpânire pe mine de când am fost la execuţia domnişoarei Elise Robinson […]

Era în după-amiaza târzie din 15 iulie, la numai o zi după ce mă întorsesem din Paris. Îmi croiam agale drumul spre farmacia neamţului Karl de pe Baker Street cu gândul să-mi caut leac pentru răceala proaspăt dobândită. Când am ajuns în piaţa Grosvenor am văzut mai multă lume îngrămădită în jurul unui rug considerabil de mare şi poate ca aş fi ignorat acest eveniment deloc obişnuit în zona noastră dacă nu m-ar fi frapat un mic detaliu. Oamenii strânşi acolo erau tăcuţi – contrar execuţiilor publice obişnuite – şi puteai simţi o tensiune mută în aer, o tensiune care se clădea şi aştepta ceva. “Ce?” a fost întrebarea care m-a atras şi pe mine în mulţime, unde nu a fost nevoie să aştept mai mult de zece minute pentru a rămâne înmărmurit, complet fascinate, de frumuseţea tinerei care era urcată pe rug de către gărzile regale. Mai târziu am aflat că o chemase Elise Robinson, o tânără actriţă care refuzase avansurile grosolane ale unui înalt aristocrat londonez cu mare influenţă în Biserica şi care primise drept pedeapsă acuzaţii virulente de erezie. Atunci însă, în mijlocul mulţimii, eram înmărmurit. Am urmărit cum pletele blonde uşor ondulate îi cădeau pe sânii mici pronunţaţi pe sub bluza murdară şi umedă. Era ca şi cum îi simţeam gâtul firav chinuit de emoţie şi respiram în acelaşi ritm, cu aceleaşi mişcări ale pieptului. Îi gustam broboanele sărate de sudoare şi-i miroseam părul bogat. După ce-au urcat-o pe rug au citit sentinţa şi, impasivi, au dat foc lemnelor. Îi simţeam emoţia crescând, pulsul galopând furios, sudoarea-i sărată pe buzele roşii. În jurul meu era însă o linişte care durea, care-mi rănea timpanele, îmi surexcita simţul auzului. Am simţit un miros greu de carne arsă şi m-am uitat în ochii negri şi înlăcrimaţi ai fetei. Niciun sunet, doar suferinţă şi inocenţă, prezent fără viitor şi vise moarte. O satisfacţie puternică mi-a cuprins fiecare celulă din corp şi nemaiputându-mă controla am început să râd. La început încet, apoi din ce în ce mai tare, isteric, era pur şi simplu o forţă superioară, o forţă care îmi ordona să urlu de plăcere, să dansez, să arunc mai multe lemne pe foc, să strivesc fiinţa care acum devenisa victima mea. Dar nu am fost singurul. Precum o epidemie ucigătoare, râsul s-a răspândit repede în mulţime şi ne-a transformat într-un trib barbar care dansa şi ţipa sălbatic în jurul noului sacrificat […]

Ca un asasin în serie care aruncă mantaua morţii peste prima sa victima, mă închin asupra acestui nou sentiment şi pentru prima dată simt că iubesc […]

De Eduard Nedelciu