Ţi-aduci aminte…?
Mai aveam de stabilit finalul unui roman şi doar zece minute până ce trebuia să-l prezint în fata oamenilor care urmau sa-i decidă soarta.Un succes ar fi însemnat o schimbare radicală în viata mea,aş fi putut să îmi iau în sfârşit o pereche nouă de pantofi…nu mă înţelegeţi greşit,nu mă gândeam doar la asta,mai erau si hainele,si desigur plănuiam o viitoare vacanţă.Un eşec m-ar fi făcut să renunt definitiv la cariera de scriitoare,dacă mă gândesc mai bine,a fi sciitoare nu e o simplă carieră,e un destin,dar atunci aveam cu totul alte concepţii legate de viaţă.Practic alergam,alergam pe străzi şi printre cuvinte,când întâmplarea face că mă izbesc violent de un vechi prieten.Ne-am lovit atat de tare încât amâdoi sfârşim prin a ne aduna hartiile de pe trotuar.Trecuseră mai bine de şapte ani de la ultima revedere, şi deoarece eram în întârziere i-am propus o întâlnire in acea seara,la mine acasa,cu pretextul unei cesti de cafea.A fost de acord părând încântat de revedere.
Soarele apusului patrundea prin perdeaua alba ce ascundea sticla fina a ferestrei risipind sclipiri roşiatice pe pagina unde creionul îşi frângea praful negru.Cuvintele curgeau pe hârtia veche ca apa printre pietrele muntilor si incet,incet se aranjau in fraze lungi.Povestea prindea viaţă,conturând un nou Univers.Timpul s-a oprit,acele ceasului străpung clipele mai greu,tot mai greu până ce secundele ingheaţă.E liniste…
Am simţit o răsuflare rece insoţită de nişte cuvinte şoptite in taină.Oare am uitat să inchid usa?Cum a intrat fară să facă zgomot?Am adormit,sau m-a furat cu totul lumea imaginară pe care o descriam cu atâta migala, încât nu am auzit când a intrat?Nu mai conta,nimic nu mai conta.Mi-am intors încet capul .
Zărindu-i cu privirea adâncul ochilor ii admiram sufletul.
-Îţi e frig?,mi-a şoptit la ureche,luându-mi din degete creionul.Nu pot să îţi
încălzesc mâinile.Intre noi e umbra ingheţata timpului ce nu se va topi niciodată.
Nu am apucat să spun nimic.Soarele s-a învlăuit de razele albe ale lunii si stelele au acoperit albastrul ocean celest.Mă ridic de pe scaun si î l poftesc pe canapeaua din faţa semineului grăbindu-mă să servesc cafeaua.
-Nu te obosi,n-am venit pentru cafea.Vino!Aşază-te lângă mine.Suntem atât de aproape si totuşi atât de departe…
Un vânt răzleţ a dezlipit stelutele sclipitoare de pe pervaz si le-a avântat in aer.Imaginea plecării,risipirii,pierderii i-a furat cuvintele.Cu privirea aţintită spre fereastra a dat frâu liber cuvintelor cu un ton parcă absent:
-Ţi-aduci aminte cum priveam renasterea soarelui din valurile mării? Ţi-aduci aminte cum ne sărutam sub razele lunii? Ţi-aduci aminte?
-Acele clipe au trecut,le-a alungat vântul timpului.Nu le mai găsesc nicăieri,
s-au pierdut.Acum sunt ca un fir de nisip înecat în valurile mării…nu mai inseamnă nimic.Toate cuvintele au fost spuse la vremea lor,nu mai avem despre ce vorbi.Nu ştiu de ce te-am chemat…a fost o greşeală,nu vreau să-ţi distrug căsnicia sau să le răpesc tatăl copiilor tai.Mi-e dor şi…
Mi-a pus degetul peste buze,era rece.Cu siguranţă nu voia să audă nimic de la mine,am tăcut.S-a aşezat la pian şi mi-a răspuns cu un ton foarte sigur,foarte liniştit,de parcă ar fi fost adevărat:
-Nici eu nu am astfel de intenţii.Vreau doar să stau un timp cu tine,ca mai demult…ca altădată.
Degetele îi curgeau pe clapele albe ale pianului,incăperea vibra,vibra de disperare.Era cântecul care se auzea şi în acea noapte pe plajă,mă imbăta,nu mai existam decat în Universul acelei melodii.Foaia ingălbenită se topea,se rupea în fragmente mici,tot mai mici,cuvintele erau înghiţite şi ascunse într-o mare de lacrimi calde si zburau…zburau deasupra văpăilor din soba fierbinte.Focul s-a stins.Scânteile iubirii au prins din nou formă.Dacă o zi,dacă doar o singură zi aş mai putea să te privesc în bătaia valurilor,să ne reunim destinele să fim din nou o singură persoană,dacă soarele nu ar refuza să alunge trecutul…atunci ar fi altfel.
De Mariya