În nopţile de vară, cerul este o lampă fermecată, aprinsă. Stelele dulci surâd şi te poartă fără să vrei pe tărâmul de poveste al celor 1001 de nopţi. Umbrele din suflet se şterg şi pătrunzi într-o lume în care îngerii se joacă cu mingi de foc, în care nepătrunsul vieţii îşi deschide ferestrele ca să treacă prin ele visele oamenilor. Praful stelelor îţi încarcă simţurile într-un parfum mirific şi printre ele, clinchete de suflet picură iubirea.
Zilele trecute, fiind în vacanţă, undeva într-o zonă de câmpie, am petrecut nopţi de neuitat la uşa micului meu cort, a cărui copertină era chiar o pătură de stele. Şi… tot privind covorul fermecat al cerului, mi-am ales o stea, în care am aşezat nopţi la rând dorinţe şi al cărei dans mi-a încărcat inima de uimire şi m-a determinat să privesc mai profund universul meu lăuntric. Cum steluţa mea croia pe cer ca-ntr-un dans sublim cărări de iubire, am numit-o Feea.
Feea se plimba graţioasă în fiecare seară, bătea la uşa stelelor din jurul său cu braţele ei blânde şi iubitoare, cu strălucirea sa, încărcată de senzualitatea pe care i-o dădea iubirea. Ştia că undeva în lumea nopţii, se afla o stea geamănă, îi simţea atracţia magnetică, ştia că în ea va regăsi trăirile sale pentru că emana o lumină identică cu a sa. Cu talerele inimii încărcate de dragoste, Feea căuta. Se oprea din când în când, privea printre razele suratelor ei şi-şi ciulea urechile să audă acel sunet cristalin ce-o chema de atâta timp, dar care parcă se îndepărta cu fiecare apropiere a sa. Când noaptea se încheia, o lacrimă de cristal i se prelingea din ochi şi lăsa o urmă specială, pe care o putea vedea doar sufletul stelei pereche. Ştia că şi din ochii acesteia curge în fiecare zi o lacrimă identică, erau bobiţe de mărgăritar pe care ea le căuta mereu, era urma însemnată a inimii pereche, alături de care visa să scrie o poveste unică.
Când degetele lunii strângeau mantia cerului, Feea trebuia să înceteze ciocănitul la uşa stelelor şi să aştepte timidă noaptea următoare ca să se adâncească iarăşi în căutare. Am urmărit-o nopţi la rând şi-am descoperit sublimul din lumea nebănuită ce se ascundea pe tărâmul nopţii.
Mi-au atins lacrimi de stele faţa, mi-am ţinut răsuflarea privind dansurile lor feerice şi astfel mi-am curăţat pânzele de păianjen ce-şi făcuse loc în fiinţa mea, descoperindu-mi iarăşi magia vieţii.
Am învăţat ce înseamnă răbdarea şi perseverenţa de la Feea şi-am ascuns în mine amintiri cu care îmi voi dezmierda gândurile când timpul va muşca din fruntea mea.
Şi totul… doar pentru că m-am lăsat purtată de freamătul tărâmului din noapte…
Ascultă şi tu muzica celestă a serilor de vară şi leagănă-ţi visele în luntrea stelelor nepieritoare!

De Cornelia Vîju