Nu e timp de pierdut

Când am trântit receptorul în furca telefonului ea încă mai vorbea, dar nu mai era timp să ascult mai mult. Îmi era suficient cât auzisem. Trebuia să îl sun. Să îl anunţ şi pe el ce se întâmplă. Am format numărul. Mi s-a părut că se scurge o veşnicie până mi-am trecut degetul arătător prin roata telefonului. ”De ce are o mulţime de opturi în număr, dumnezeule? Durează atât de mult să-l formezi!”, am gândit. Mâinile îmi tremurau de emoţie. Respiram accelerat. ”De ce nu răspunzi? De ce? Tocmai acum şi-a găsit să nu fie acasă. Din toate zilele anului tocmai acum!”, am spus cu voce tare. Nu mai aveam timp să încerc să mai formez numărul încă o dată.
Mi-am tras repede pe mine o pereche de blugi şi o cămaşă, mi-am luat haina din cuier, mi-am trecut mâna prin păr să-l descurc un pic şi am ieşit în stradă. M-am uitat la ceas. Era 9.47. Nu apucasem să mă trezesc bine când m-a sunat. Nu apucasem nici măcar să beau o gură din cafeaua tare pe care mi-o făcusem sau să mă spăl pe faţă, dar acum nu mai conta.
Am început să alerg. Oamenii pe lângă care treceam, în fugă, în acea sâmbătă liniştită mă priveau uimiţi şi neîncrezători. Probabil mă considerau nebun şi se întrebau de unde atâta grabă. ”Dacă ar şti şi ei ceea ce eu tocmai am aflat, fără îndoială că acum s-ar grăbi la rândul lor, împingându-se unii pe alţii, călcându-se în picioare fără milă doar ca să vadă cu ochii lor că e adevărat”, am gândit, bucurându-mă că acest scenariu este, pentru moment, doar în mintea mea.
Îmi simţeam muşchii obosiţi şi transpirasem tot. Mi-am verificat din nou ceasul, profitând de moment ca să îmi trag sufletul. Era puţin trecut de 10. ”Drace! Parcă alerg pe loc”, mi-am zis. Apoi, m-am gândit că nu mai am chiar atât de mult până în centru şi că dacă menţin ritmul aş putea să ajung în maxim un sfert de oră, aşa că am luat-o din loc. Nu aveam timp de pierdut.
Când am cotit stânga pe strada cu Muzeul de Artă am intrat de-a dreptul într-o bătrânică. Femeia s-a dezechilibrat şi a căzut în fund. Toate alimentele din punga pe care o căra s-au rostogolit pe trotuar, unele făcându-şi drum până în şosea şi ajungând sub roţile maşinilor care treceau pe acolo. Mi-am cerut scuze şi i-am întins mâna să o ajut să se ridice, dar s-a ridicat singură agitându-şi pumnul scheletic şi aruncându-mi vorbe de duh din alte vremuri. Am început să culeg câteva dintre mere căzute şi să le îndes în pungă, însă mi-am dat seama că nu am timp de aşa ceva. Am scos din buzunar câteva bancnote şi i le-am întins cerându-mi încă o dată scuze. Bătrâna a luat banii, iar eu mi-am continuat goana. Trebuia să ajung la timp.
Simţeam că nu mai am aer în plămâni când, în cele din urmă, am ajuns. Un băieţandru tocmai lipea un afiş pe geamul care dădea spre stradă. M-am strecurat prin spatele lui să văd mai bine ce era scris. În timp ce citeam anunţul am început să râd de fericire…într-un mod isteric. Băiatul s-a uitat la mine speriat, dar nu îmi mai păsa de impresia proastă pe care i-o lăsam fiindcă ştiam că nu bătusem atâta drum degeaba. Se dovedea că e totul adevărat.
Am intrat.
M-am dus de-a dreptul la fata care stătea la casa de marcat.
”Am citit anunţul. Aş vrea şi eu un televizor color”, i-am spus cu respiraţia încă întreruptă de la atâta alergat. L-a strigat pe un coleg care mi-a spus să îl urmez. El mi-a arătat apoi mai multe modele de televizoare color, explicându-mi pe scurt micile diferenţe dintre ele.
”Pe care dintre ele doriţi să îl achiziţionaţi?”, m-a întrebat.
”Pe acesta”, am răspuns, arătând cu degetul spre un televizor Goldstar cu o formă ceva mai pătrăţoasă. I-a făcut proba, apoi l-a băgat în cutie şi mi l-a pus în braţe.
După ce l-am plătit, am ieşit din magazin ţinând televizorul strâns la piept şi având întipărit pe chip un zâmbet superior şi totodată tâmp. Zâmbetul ăsta nu m-a lăsat până ce am descuiat uşa de la casă. Am pus cu grijă televizorul pe podea, mi-am scos haina şi am aruncat-o pe speteaza unui scaun şi m-am apucat apoi să-mi montez noul televizor.
După ce şi această operaţiune a fost finalizată, m-am aşezat comod în fotoliu. Am luat telecomanda în mână şi am rotit-o pe toate părţile. Nu mai văzusem aşa ceva. Mă întrebam la ce dumnezeului folosesc atâtea butoane şi mai ales care e butonul care porneşte televizorul. După mai multe încercări l-am dibuit. Am apăsat şi au început Actualităţile de pe TVR. Am zâmbit, gândindu-mă că în sfârşit prezentatorii de ştiri arată şi ei a oameni normali – bărbaţi cu cravata asortată la costum, femei fardate discret şi cu unghiile colorate în roşu, chiar şi decorul din spatele lor era colorat. Lumea de la televizor nu mai era de acum doar alb-negru.
Am fixat culorile la capacitate maximă şi m-am minunat cum o cutie cum era cea din faţa mea poate aduce atâta culoare în viaţa unui om. Nu pot să descriu bucuria mea când, mai pe seară, a început Teleenciclopedia. Prima parte a emisiunii era despre florile carnivore. Nu eram atent la informaţii, cât mai ales la culorile stridente ale unor flori pe care probabil nu le voi vedea în realitate niciodată.
Eram cu mintea la florile carnivore, dar şi la alte colţuri din natură, la alte culori minunate când telefonul a sunat.
Era ea.
”Da, l-am luat”, i-am răspuns şi am început să râd fericit.

De Catalina Barbu