Îmi zburdă-n minte
miei cu lână groasă,
nimfe cu picioare de balerină,
greieri cu saxofoane lustruite,
cântăreţi de jazz surzi
şi cărţi fără foi.
Cufărul plin de praf
a fost scuturat ,
acum figurine colorate
cu feţe inexpresive
au pus stăpânire
pe creierul meu.
Nu-mi pot organiza gândurile
sau controla reacţiile.
Mâna mea dreaptă
se desparte de corp
desenând dealuri şi
ocolind umbre
în aerul
ce trece pe lângă geamul maşinii.
Mă bucur de viaţă ?
Încă trăiesc !
Doi galbeni pal , doi verzi albăstrui.
Îmi sprijin camera cu spatele
privindu-mi obiectele.
Sper că ajutând-o
îmi va da un semn ,
un indiciu.
Toate însă sunt la locul lor
aşa cum le-am lăsat.
Aşa cum zac de zile întregi,
Nederanjate de freamătul meu interior.
Culorile nu mă ajută,
formele nu mă ajută,
mirosurile la fel.
Totul s-a transformat într-o masă
insipidă, incoloră şi inodoră ,
formată din oameni şi cuvinte.
Tăcerea ne poate fi
cel mai bun prieten
pentru că e mai sinceră
şi mai plină de înţelesuri
decât un om.
Accept tăcerea în schimbul falsităţii.
Dar acum că nu-mi mai stăpânesc mintea,
ea poate face orice.
Poate simţii orice.
Mirosul unei jungle amazoniene,
căldura unui marsupiu de cangur,
sentimentul împlinirii într-un muşuroi de furnici,
beţia de cuvinte a poeţilor,
singurătatea unui astru,
simplitatea unui nor,
nepăsarea unui munte,
taina unei mări,
bucuria unui clopot de nuntă,
nemurirea unui grăunte de pământ,
mândria unei ruine ,
modestia unui răsărit.

de Wind Angel