Am cunoscut-o pe Matilda realmente inopinat. În vremea aceea lucram la o editură care publica lucrări și cărți despre artă. Ne deschisesem si o prăvăile. Acolo, printre rafturi ce gemeau sub greutatea cărtilor, am întâlnit-o prima oară. Imi amintesc de parcă nu ar fi trecut atât amar de ani. Șarmul si cochetăria ei au întors capetele tuturor librarilor prezenți. Era intr-adevăr o persoană eclatantă. Căuta o carte despre Pontillism. Carte pe care, cu entuziasmul meu de comerciant, am ajutat-o să o găsească. Pe durata căutării cărtii, ne-am antrenat intr-o discuție despre subiectul acesteia, care a început prin a fi un schimb de informatii făcut din complezență, atingând apoi coordonate personale. Astfel am aflat că este pictoriță. Fiind o discutie surprinzător de plăcută, i-am propus să ne întâlnim la o cafea și i-am dat adresa mea. Degajată, mi-a promis ca se va gândi la asta.
Peste o săptămână, când mă așteptam mai putin, apare in fața ușii mele, imbrăcată intr-o rochie galben pal, care se mula perfect pe trupul ei zvelt, si cu un taior lila pe deasupra. Erotismul pe care il trasmitea toată ținuta ei șic mă doboară uneori si acum. Cu toate că se apropia de 36 de ani, nuanța o sexualitate aparte. Buclele blonde, coafate rebel, ii atingeau subtil umerii stârnind mai amplu aceaste nuanțe senzuale pe care le emana.
Puțin încurcat, am invitat-o in sufragerie si mi-am cerut cordial scuze pentru că ma prins nepregătit. Așezându-se a început să-mi spună că îi pare rău că nu a venit până acum, dar a fost ocupată cu un nou tablou pe care îl pregătește. Ceva suprarealist cu elemente din cultura peruviană. Am vorbit îndelung. Astfel am aflat că înainte de-a picta, când îi vine o nouă idee, trăiește o săptămână in asceză, se roagă si abia apoi pictează. După ce termină un nou tablou revine la tabieturile ei cotidiene, dar nu uită niciodată să se roage. Cu tot ascetismul pe care-l nutrea, era o femeie emancipată.
Vizita a decurs ca o întrevedere intre doi vechi prieteni care nu s-au mai vazut demult. Trădam un sentiment ciudat, simțeam că o cunosc de-o veșnicie pe femeia asta și știam că e un sentiment reciproc.
Ne vedeam săptămânal, aflam tot mai multe despre ea, dar niciodată nu amintea nimic despre familia ei. Mă simțeam tot mai atras de această persoană care intrase fără să-mi dau seama in viața mea. Condus de un instinct primar, intr-o zi am experimentat un flirt subtil. In urmatoarea secundă a venit răspunsul promt, mi-a spus că e măritată și are un copil. Uimit de impactul răspunsului, mi-am cerut umil scuze și am întrebat-o de ce nu mi-a vorbit niciodată despre aceste lucruri. Nu-mi venea să cred că după o naștere poate avea un corp atât de bine conturat. A făcut o grimasă și a inceput sa-mi povestească.
După spusele ei copilul, Matei, era într-adevăr o problemă. Avea un retard moderat si o formă avansată de anxietate. Când îl apuca cate o criză defeca în cele mai năstrușnice locuri, in chiuvetă, după perdea, micționa in ghiveciul florilor. Având un nivel de adaptaptabilitate scăzut a fost ușor exclus din mediul școlar. Într-o zi a mușcat o colegă pentru că nu i-a dat atentie, altă dată l-a ciupt din senin, de obraz, pe unul dintre colegi, până i-a dat sângele.
Ulterior, a fost dus la o școală specială, dar nici această metodă nu a dat randament. Astfel au decis să îi cheme acasă un profesor particular si un psiholog (spunea ca un psihiatru ar fi prea mult) care să se ocupe de boala lui.
Vizitele regulate deveniseră pentru Matilda un soi de spovedanie, de confesiune. Îmi povestea tot mai multe despre viaţa ei particulară, despre problemele copilului care nu dădeau semne de rezolvare, dar nici nu se agravau. Stagnau si nimic mai mult. Deja crizele acestuia devenisera o obijnuință pe care Matilda cu calmul si culanța ei o accepta cu dragoste maternă.
Intr-o altă zi, fiind în bucătărie şi pregătind nelipsita cafea mi s-a părut că o aud vorbind, dar când am ajuns în sufragerie, totul a descurs normal şi am rămas cu impresia că a fost doar o închipuire pe care am pus-o sub semnul oboselii acumulate. Matilda mi-a vorbit despre tabloul ei suprarealist pe care îl terminase de pictat și urma să il expună intr-o prestigioasă expoziție unde erau invitaţi pictori de marcă ai lumii. Mă uimea faptul că având un copil cu probleme îi rămânea totuști timp să se dedice pasiunii și totodată carierei ei. Tabloul, care era într-adevar o capodoperă a avut un succes nebun şi a fost licitat pe o sumă destul de mare, sumă care urma să fie investită în sănătatea copilului care între timp îi făcea din ce în ce mai multe probleme.
Îmi povestea că odată pe cand era în parc cu el, acesta a stat jumate de oră, nemișcat, privind o creangă pe care o ținea strâns în mână. Era în altă lume, nu mai auzea nimic din mediul extern, era focalizat pe creangă și atât. In altă zi, a stat două ore nemișcat cu privirea ațintită pe un perete gol, intr-un punct fix.
Copilul, după spusele Matildei, a fost dus la o mulțime de doctori care s-a dovedit a fi incompetentă neputând gasi o solutie menită să-i aline suferința copilului și in același timp a mamei.

*
Trecuse deja un an de cand ne vedeam săptămânal și mă simțeam din ce in ce mai atras de Matilda. După flirtul subtil pe care l-am incercat intre noi nu a existat o apropiere mai mult decat cordiala si m-am consolat cu gândul ca mai mult decât atât nu pot avea. De când o cunoscusem pe Matilda nu mai întreținusem relatii sexuale cu vreo femeie, editura nu mai avea același succes ca înainte, iar eu eram din ce in ce mai nemulțumit de ceea ce se întâmplă cu mine. Pe langă asta, intr-o săptămână nu m-am putut bucura de vizita ei, pentru ca avea o nouă idee pentru un nou tablou şi trebuia sa iși traiască saptămâna în asceză. Picta destul de rar, dar când o făcea întrecea orice limite.
După săptămâna de asceza întâlnirile noastre au fost reluate devenind un tabiet. Eu am început să ma plâng tot mai des de insuccesele profesionale si amoroase. Alunecam intr-un derapaj psihic și căutam alinare in persoana Matildei care întotdeauna mă asculta cu o compasiune liniștitoare.Totuși simțeam ca e nedrept să mă plâng unei persoane care se lupta probleme mai mari decat ale mele și părea că le învinge cu atâta ușurință.
Viața mea continua să se prăbușească, editura a dat faliment, iar eu am rămas fără serviciu și evident fără salariu. Eram tot mai trist și fără speranță. Mă cuprinsese o depresie, iar vizitele Matildei nu mai erau la fel de antrenante ca înainte. Vedeam cum totul se sfârșește in jurul meu, eram deziluzionat.
In acele momente de cumpănă s-a întamplat….
Am auzit batăi în ușă, desigur era Matilda care ca întotdeauna venea la ora stabilită pentru a ne bea cafeaua. Am deschis molatic ușa… era răvășită, cadaverica, nearanjata și plângea violent. Eram șocat, era atât de schimbată. Persoana șarmantă, șic, tot timpul pusă la punct arata acum degradant. Am intrebat-o, vizibil speriat, ce a pățit. Printre suspine a început să îmi spună că l-a gasit pe Matei singur, sângerând în baie. Cum nu a putut da de soțul ei, despre care nu mi-a vorbit niciodată, venise la mine să îmi ceară ajutorul. Într-o secundă ne-am urcat în mașina mea veche si după ce mi-a dat adresa, am plecat înspre casa acesteia. Deși mi-a spus că l-a bandajat, consideram că a fost o imprunență să il lase singur în starea în care se afla.
Ajunși în locul cu pricina, am intrat in casă, am alergat până in bucatărie și acolo arătând spre un perete gol a început să strige disperată: “ Uite-l! Uite-l! Trebuie să îl ajutăm, trebuie!”
Atunci am realizat ca de fapt, nu copilul era problema, ci Matilda. Ar fi trebuit să îmi dau seama din momentul în care eram in bucatarie, pregătind cafeaua și am auzit-o vorbind.

*

În prezent, Matilda, conștientizează boala de care suferă, iar cu ajutorul medicamentației halucinațile au devenit mai rare, ea reușind să ducă o viață relativ normală.
De la întâmplarea accea am știut ce înseamă bucuria și mi-am dat seama că insuccesele mele se pot rezolva dacă sunt capabil sa apreciez un lucru de mare preț pe care il posed: Sănătatea.

De Catalin Mardale