Marius – Viaţa este bucurie

“Bucuria este cea mai simplă formă de recunoştinţă.” Karl Barth

1. Societatea

Cât de tristă poate fi viaţa pentru unele persoane, care sunt biciuite încă de când se nasc, de mrejele societăţii. Această societate îşi are scopul ei, societatea suntem chiar noi, oamenii, populaţia unei tări. Ea îşi are un scop ca orice vietate de pe această planetă şi anume să “trăiască”, deşi filosofii spun că ea este progresul (poate că acesta este progresul).
Să nu o contestăm însă, pentru că şi noi facem parte din ea şi poate că nu vedem unele lucruri pe care ar trebui să le vedem. Poate că nici nu ne străduim destul ca să le vedem. Din acest motiv transmit un mesaj societăţii: “deschideţi ochii, oameni buni ! “

2. Orfanul

Totul începe în august, 1960. În aceşti ani, România era prinsă în ghearele erei comuniste.
În orfelinatul Sf. Maria din Ploieşti, lucru obişnuit de altfel, era adus un băieţel de numai două-trei luni. Cea care îl purta în braţe era o asistentă medicală trimisă cu el de la maternitatea N***
-Încă unul ! Doamne, este al treilea astazi… voi v-aţi pus în cap să ne aduceţi toată maternitatea aici?
-Doamnă, eu nu am nici o vină. Sărmanilor de ei aşa le-a fost scris, răspunse înghiţind în sec asistenta.
-Bine…bine, dă-l încoace şi pe ăsta. Ptiu, ce durduliu e…ptu, ptu să nu te deochi. Daca-i şti ce te asteaptă drăguţă…
Lucrurile decurgeau aşa cum era normal. Copilul părea să fie cuminte, ceea ce este un mare avantaj într-un orfelinat. Când va fi mai măricel şi va face hărmălaie imediat va primi corecţie. Este lucru ştiut. Copiii trebuiau să fie disciplinaţi, dacă nu… . Cam asta era mentalitatea pe atunci, sunt sigur că şi acum.
Copilul nu avea nume, dar în scurt timp a căpătat unul: Marius. De ce acest nume, nu se ştie. Micuţul era grăsun, cu un chip de îngeraş care avea o expresie zâmbitoare, ochii lui căprui scânteiau de inocenţă.
Oare merita un astfel de îngeraş soarta crudă care i se aşezase la picioruşele sale moi? Poate fi mama înţeleasă sau nu? Era o femeie uşoară care nu poate avea sentimente pentru această vietate sau o femeie umilită de sărăcie şi mizerie care nu îşi poate creşte copilul? Din ce categorie face parte mama pruncului nu vom afla niciodată, cum o să se vadă în următoarele pasaje.
Oricum ar fi, el este abandonat, nu are pe nimeni şi vremurile în care a fost dat de pe Pământ de catre Dumnezeu nu sunt din cele mai uşoare.

3. Orfelinatul

Anii treceau şi copilaşul creştea. Acesta nu realiza încă mediul în care se dezvolta. Totul i se părea normal ca şi cum aşa ar trebui să fie.
Orfelinatul nu era unul foarte mare, dar putea pune un acoperiş deasupra capului la circa 50 de copii sărmani. O clădire veche, care încă mai purta urmele războaielor la care probabil asistase ca martor pasiv. O arhitectură de sfârşit de secol XIX. Camerele erau înalte şi foarte spaţioase, pline cu paturi supraetajate, despărţite doar de un culoar central.
Clădirea avea doar un etaj şi o mică curte interioară care vara era frumos amenajată chiar de copii sub îndrumarea asistentelor care aveau grijă de ei. Totuşi locul avea un aer sumbru mai ales în lunile de toamnă târzie. Se vedea că aici trăiesc suflete părăsite, uitate şi fără de speranţă. Toţi oamenii care treceau pe lângă gardul de fier al clădirii aveau o privire sumbră când întorceau capul.
Deşi nu era plasat într-o zona tocmai periferică a oraşului, aici te simţeai sigilat, uitat de lume. Nici nu aveai cum să te simţi altfel dacă erai într-o asemenea situaţie.
Îngrijitoarele, erau toate trecute de 40 de ani. Aveau feţele zbârcite de riduri şi niciodată nu îţi arătau un mic zâmbet. Erau robuste şi mereu furioase sau recalcitrante. Probabil că nici una din ele nu avea copii sau soţ, iar dacă aveau cu siguranţă îi împărtăşeau comportamentul.
Copiilor nu le era permis să le iasă din cuvânt, lucru care era inexistent. Nimeni nu ar fi îndrăznit să supere o “Tovarăşă Îngrijitoare”, aşa cum le spuneau ei. Mai pe scurt disciplina era una de fier. Pâna şi un soldat ar fi fost pus în dificultate. Copiii, crescuţi de mici în acest mod, se obişnuiseră fără prea mari probleme.

4. Marius

În acest loc al tristeţii, un copilaş ieşea mereu în evidenţă. El refuza să îşi ascundă veşnicul şi frumosul său zâmbet înnăscut. Era ca o primăvară micuţul lui chip, vesel şi bucuros. Avea bucurie atât pe chip cât şi în suflet.
Ceailalţi copii îl priveau mereu fascinaţi şi nu îi înţelegeau motivul bunei dispoziţii. Poate că asta era inocenţa copilăriei şi lipsa grijilor. Oare nu asta trebuie să facă un copil? Să se joace, să fie mereu bucuros, chiar şi când plânge să aibă un rânjet pe buze? Da… aşa ar trebui, şi el avea din plin aceste lucruri.
Chiar şi mai târziu, când a început să se facă mare şi a înţeles că este singur, când a înţeles că nu are mamă şi nici tată şi probabil aşa va fi pentru tot restul vieţii, nu s-a descumpănit şi a continuat să zâmbească. Doamne ce înger putea fi acest copil, numai să îl fi văzut şi sufletul ţi se topea! Pâna şi cei mai răi oameni care există pe acest pământ ar fi cazut în genunghi în faţa lui.
Când era bătut sau înghiontit de un coleg mai mare, zâmbetul refuza să îi dispară.
-De ce râzi măi ţâncă? Hă… nu te doare, nu? Na de aici! Acu’ te doare mă?
Lacrimile îi curgeu pe obrăjori, trupul îl durea, dar el continua să zâmbească. Oricâtă bătaie încasa el rămânea acelaşi.
Mai pe scurt era un îngeraş, într-un colţ de iad. Diavolul îl schinjuia, dar el tot îngeraş rămânea.

5. Fuga

În ultima vreme viaţa devenise cu adevărat un chin pentru tânărul nostru Marius. Un chin fizic cât şi psihologic.
Trecuseră zece ani de la procopsirea lui în orfelinatul Sf. Maria. Aceşti ani nu au fost din cei mai uşori pentru un copil. Cât de grăsun era în primii ani de viaţă, acum devenise un slăbănog şi totuşi nu îşi pierduse frumuseţea. Încă mai zăcea în el ceva frumos. Lumina se întruchipa pe faţa lui, se vedea că nu se dăduse bătut nici o clipă.
Deşi avea zece ani, nu ştia ce este aceea şcoala. Nici măcar nu îndrăznea să viseze la aşa ceva. Treaba lui era să fie cuminte, să asculte de îngrijitoare, să se ascundă de copiii mari care il băteau crunt şi alte astfel de lucruri. Cam aşa treceau zilele în viaţa băieţelului.
În ultima vreme devenise foarte orgolios şi nu mai suporta umilinţa în faţa bătăuşilor, astfel că într-o zi când se văzu prins într-un colţ al curţii luă în mână o creanga şi încercă să îl altoiască pe agresor. Dar totul se sfârşi foarte prost. Fusese bătut, chiar cu obiectul procurat de el. Umilinţa îi umplea faţa roşie şi capul îi sta să explodeze de indignare. În momentul acela îi veni în gând – “trebuie să fug de aici”.
Era prima dată când îi trecea prin cap aşa ceva. Nu ştia nimic despre lumea exterioară. Văzuse rar oameni în ieşirile lui din orfelinat.
De luat cu el nu avea ce lua. Haine… decat geoarsele de pe el… şi cam atat. Nu avea nevoie de niciun plan, pentru că nu era despărţit de lumea de afară decât de un gard. Se gândi să îşi ia ceva de mâncare, aşadar fură un colţ de pâine din bucătărie.
Fară să ştie de ce în momentul când sări gardul orfelinatului îl cuprinse o criză de plâns. Printre şiroaiele de lacrimi abia vedea strada întunecată şi nu ştia încotro să apuce. Speriat de întuneric se hotărâse să meargă spre străzile luminate care i se arătau în faţă.
Era ora opt seara şi vântul de aprilie care bătea pe străzile uscate ale Ploieştului, îl facu pe tânărul nostru personaj să se întrebe dacă era bine ceea ce făcuse. “Acum că am plecat, unde am să mă pripăşesc? Tanti Aglae nu are să mai îmi dea să mănânc, nici să mă trimită la culcare.” Cam asta gândea personajul nostru.
Prin mersul lui deliric si fără băgare de seamă se văzu ajuns În Gara de Nord ploieşteană. De mult nu mai urmărea lumina şi bântuia îngândurat de soarta lui. Cât poate fi de extraordinar să vezi un copil de zece ani, străbătând străzile îngândurat. Este demonic într-un fel.
Gara, cu aspectul său cărămiziu, îl sperie prima dată când o privi, dar văzând lume şiroind împrejur, se apropie. Vedea oameni sleiţi, pesemne de muncă, care se întorceau acasă. Alţii îşi spărgeau capul în ziare şi gazete. Deşi ora era târzie şi vremea nu tocmai prielnică, în gară lumea se înghesuia.
Tânărul băieţel se propti pe un calorifer foarte călduros şi privea împrejur.
-Hei băiete, ce-i cu tine aici la ora asta? Hei nătăfleţule…spune mai repede că…
Cel care îl interoga nu apucă să îşi termine fraza că un preot îl întrerupse:
-Copilul este cu mine, tovarăşe. L-am lăsat să se plimbe pe aici până îmi soseşte trenul.
Tipul nu spuse nimic şi se depărtă cu o mutră scălâmbă.

6. Viaţa

Din acel moment viaţa tânărului Marius se schimbă. Preotul… unul foarte inimos se învoi să îl crească şi să îi dea o educaţie aleasa, fiind impresionat de viaţa dramatică pe care copilul o “ispăşise”.
Marius se acomodă foarte repede în familia preotului şi la scurt timp se simţea fericit. Preotul avea trei copii: un băiat şi două fete. Preoteasa iubea copiii şi nu se împotrivi înfierii lui Marius, ba într-un fel era bucuroasă acum că va avea doi băieţi. Spunea ea: “situaţia s-a echilibrat acum” – cu un zâmbet sincer pe faţă.
Ana, Ina şi Andrei, aşa se numeau “fraţii” lui Marius, îl adoptară şi ei foarte repede. Mai ales Andrei se bucura mult:
-Auzi, tovarăşe… o să vezi ce prieteni buni o să fim. Trebuie să îţi arăt hambarul cel nou făcut de tata. Este grozav… este splendid. Haha…ce o să ne mai distram.
Marius confirmă doar cu privirea. Îi era încă prea ruşine să scoată vreo vorbuliţa.

* Anii trecură foarte repede în sânul acestei familii. Băiatul îşi căpătă un nume acum: Tolcovschi Marius. Fusese înscris la scoală şi cu ajutorul “tatălui”, era la rând şi cu învăţătura. Începuse să îşi arate inteligenţa. Citea fără voia părintelui său cărţi împrumutate – romane în special.
Preotul dorea ca Marius să îi calce pe urme şi în anii viitori aşa se şi întâmplă. Marius îl iubea pe Dumnezeu pentru că îi schimbase viaţa şi îl aşezase la sânul unei familii iubitoare.
Lucrurile se aranjau de la sine.
Important este să nu înoţi împotriva curentului atunci când îţi este prielnic, ci ajută-te de el.

7. Bucuria

Îmi aduc aminte şi acum, când tata mi-a povestit toate aceste lucruri. Erau ultimele lui zile de viaţă. A murit de tânăr, la 50 de ani, dar a murit fericit şi mulţumindu-I lui Dumnezeu.
Povestea nu o aflasem până atunci, chiar nu am avut curajul să îl întreb despre viaţa lui. Când îl întrebam despre bunicul sau bunica, se întrista dintr-o dată. Nu continuam să îl supăr… ştiam că această poveste este una tristă. Nici mama nu dorea să mi-o împărtăşească aşa că nu insistam. “ Ceva rău trebuie să se fi întâmplat.” Iar când am devenit major, am uitat pur şi simplu de lucrul acesta, ocupat fiind cu grijile vieţii.
Dar acum, în fiecare zi mă gândesc la ea. Parcă aud care au fost ultimele lui cuvinte: “Bucuria, este cea mai simplă formă de recunoştinţă, fiule. Ţine minte asta, să nu uiţi!”
Cum pot uita vreodată aşa ceva?

De Florin