Sunt mărturia unui apus de veghe.
În taină mi l-am rupt din suflet
și zace acum pe podeaua măturată de nori.
S-a scuturat și roua de pe frunză
și-și ia limanul gândurile nedospite
de pe funinginea din zori.

Sunt ceata de copii zburdalnici
în mâna unui păpușar…
Se-ascunde, perfidul.
Mă zbat,
m-alung,
vreau să mă-ntorc.
Dar unde e capătul și unde noroc?
Prin ce parte intrat-am în labirintul său cel gol,
când faldul se pogoară peste mine
și nu-mi rămâne decât freamăt dintr-un vechi decor?

De Iza Diaconescu