Destin de Urfet Sachir

                                     Motto: M-a îmbătat faptul că pot deveni o parte dintr-un vis.

Dedicat mamei mele dragi şi iubitoare de frumos.

 

Trăim aşa cum ne este sortit. Am negociat cu soarta în termenii mei din răsputeri, dar nu am reuşit s-ating ţelul meu, idealul meu. Poate, pentru că nu există ideal decât în mintea noastră. Dar, de ce se spune că fiecare-şi face norocul? Eu m-am lovit de fiecare dată de ziduri dure pentru a-mi face norocul, am mizat totul; cu toate acestea, nu am reuşit sa trec peste oprelişti. Şi-atunci, mă întreb, nu trăim, oare, aşa cum ne este sortit de la început?! Poate că, povestea karmei este adevărată dacă nu înţelegem de ce nu putem să realizăm anumite dorinţe ale noastre. Drumul ne este trasat de la început şi trebuie să păşim cu tot ce este presărat pe el, trebuie să îngurgităm toate condimentele pe care le conţine: dulci, amare, iuţi, acre… Pentru a menţine echilibrul între toate aceste gusturi. Suferinţa apare atunci când acest echilibru s-a rupt. Dar nu întotdeauna suntem conştienţi. De aceea se spune că viaţa are şi bune şi rele.

 

***

Era o noapte de vară cu un aer cald şi blând, cu cer senin şi mai strălucitor ca niciodată în toată plinătatea lui, milioanele de stele neştiute părând ca nişte ochi care ne priveau şi ne sorbeau minţile purtându-le în  lumea de basm din vremuri neştiute şi negândite. Stând cu mama sub bolta din faţa casei noastre, în vântul ce adia uşor şi ne mângâia obrajii, ea începu să-ngâne un cântec ce-i aminti de o poveste veche tare, o poveste adevărată.

Din vorbă-n vorbă, începu să povestească despre un biet om şi întâmplarea ce-l făcu să-şi părăsească pentru o vreme familia. După câţiva ani, se reîntoarce şi strop de bucurie plesneşte din străfundul burţii lui în buchete de mii de raze argintii şi inundă împrejurimea, dezgheţând suflete inerte la revederea celui sosit de nicăieri. Revederea, de o dulce melancolie, cu familia sa după atâta amar de vreme, îl făcu să-i freamăte sufletul de nelinişte, dar şi de speranţă într-un viitor, în sfârşit, fără oprelişti, un viitor lin. Era de parcă intra într-o lume nouă şi  o lua de la început.

Povestea curgea în cuvinte ţesute-n borangic, ce-ţi mângâie auzul, îţi intră-n sufletul înmărmurit şi rămân acolo ca lipitorile, scormonind în trecut prin secolele şi mileniile aşternute de timp. Şi glasul ei melodios se îngâna cu vântul parcă dansând cu el şi părea că-ţi scrie  mesajele pe frunzele de viţă, ce atârnau din bolta străvezie, legănându-se ca nişte liane şi sărutând florile în atingerea lor mlădie. Povestea mamei îmi mişcă într-atât sufletul, încât părea că pătrunsese acolo unde nu poţi accede uşor să induci curenţi de emoţie care să cuprindă tot trupul.

Bucuria reîntoarcerii acasă şi a revederii celor dragi inundă sufletul de fericire şi lumina divină netezeşte calea ce va urma. Dincolo de poveste, tăcere; căci în faţa  minunii lui Dumnezeu nu poţi decât să rămâi fără grai.

Dar s-auzim povestea.

 

***

Era-ntr-o noapte senină şi târzie,

Stăteam cu mama – afară sub bolta străvezie.

Îmi povestea c-un chip trist, îngândurat,

Un lucru, de demult, ce s-a întâmplat.

 

 

Şi-mi povestea cu drag, aşa, cu-o duioşie

Că-mprăştia în jur şi lacrimi şi voioşie.

Îmi întărea în gând acele-nvăţăminte

Şi-mi pătrundeau în suflet alese sentimente.

 

 

A fost în satul ei un om sărman, blajin,

Ce, cu înţelepciune, urmă al său destin.

Un accident avu sărmana lui nevastă,

Pe fruntea ei văzu stând scris a ei năpastă.

 

 

Şi, ca să nu mai vadă, în lume el plecă,

Muncind în curţi străine, rana-şi vindecă.

Împlinind sorocul, se-ntoarce iar acasă,

Crescuseră copiii, să intre nu îl lasă.

 

–          Dar cine eşti, străine, şi ce vrei de la noi?

Sunt tatăl vostru, iată, frumoşi crescurăţi voi.

–          Dar mama voastră unde-i? S-o văd aş vrea şi eu,

De-atâta rătăcire, m-apasă dorul greu.

 

 

 

Şi intră el, sărmanul, străin în casa lui,

Nevasta să şi-o vadă şi-albeaţa părului.

Femeia-nmărmuri şi mari deschise ochii;

Mai nu-i vine-a crede chipul ce-l zări.

 

 

Şi în genunchi s-a pus, iertarea să i-o ceară.

–          Te scoală, tu, nevastă, şi lasă, că se-nseară,

Adu-mi, mai bine, apă, că mult îmi este sete

Şi cheamă tu, copiii, ochii-mi, să-i îmbete.

 

 

A doua zi, sătenii, cum îl cunoscură,

Îndată toţi, de-a rându-l înconjúră.

–          Da’, unde-ai fost, sătene, timp îndelungat?

Tu ţi-ai lăsat ograda, nevasta ţi-a umblat.

 

 

–          Ştiu, dragii mei, de toată această veste

Şi, ascultaţi, a mea e una-ntre neveste!

–          Mai ştiţi voi, când calul pe frunte a lovit-o?

De pielea ei cea fină, pe loc, a dezgolit-o.

 

 

–          Eeei, oameni buni, atunci eu am citit-o!

Doar şapte ani, atât a petrecut-o

Şi am plecat ştiind de-atunci această faptă,

Eu nu puteam s-o-ndrept şi-o iau chiar drept răsplată.

 

 

 

E-un dar dumnezeiesc să poţi ca să citeşti

Pe fruntea omului, destinul să-i priveşti,

De aceea, spun eu vouă, ce-n viaţă este scris,

Destinul fiecărui în  frunte este pus.

 

Urfet Sachir, 04.03.2012/14.27

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.2/10 (5 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: -2 (from 4 votes)
Destin de Urfet Sachir, 5.2 out of 10 based on 5 ratings
  • Urfet S.

    Multumesc frumos pentru apreciere! Sunt o autoare si sunt, iata, bucuroasa, ca am putut rezona cu sentimentele tale. 🙂 Toate cele bune sa fie pentru toti si pentru noi asemenea.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
  • Flo

    Draga autorule… esti foarte bun! Ochii mei nu au parasit in niciun chip lectura ta, pana la sfarsit.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (2 votes cast)