Cum am ajuns să separăm bucuria de fericire? Ce a dus la asta? Cum am ajuns să ne punem de acord asupra insemnătății lor când însăşi noi şovăim când vine vorba de dignosticat stările noastre in limita a două cuvinte. Care este ordinea lor pe axa valorilor pozitive? Cât este convenție societală si cât este individualism în pecetluirea stării noastre sufleteşti?
Nu am suficiente cunoştinte pentru a ajuta cumva cele spuse mai sus, dar simt şi „văd” ce simt, şi încerc să plec de la atât pentru a-mi accesibiliza aceste concepte.

Am încercat să fac şi un exercițiu cu ocazia scrieii de față: să mă gândesc la bucurie şi doar la bucurie, în evitarea unui raport cu fericirea. Dar am decis să fiu victima acestei comparații, să explic pentru mine şi pentru aderanții celor scrise, ceea ce invocăm atât de des in existența noastră. Să încerc printr-o singură încercare să tatuez corect nu bucuria, nu fericirea ci granită personală dintre cele două.
Sunt bucuros să te văd. Mă bucur că e vremea frumoasă. Mă bucur că petrecera a iesit bine. Sunt fericită să am un copil sănătos. Sunt fericită că am intrat la facultate. Mă bucur ca am terminat munca mai devreme. Mă bucur pentru tine. Sunt fericită că m-a cerut de nevastă.
Pare că bucuria e un fazan, iar fericirea e un păun, bucuria e o larvă, pe când fericirea e un fluture. Nu de puțin ori se adevereşte a fi acel fluture frumos dupa care alergi şi te pierzi alergând. Nici nu te opreşti din alergat că ai şi uitat dupa ce ai alergi, nu mai găseşti drumul de întoarcere şi la final te întrebi dacă nu cumva a fost un miraj.
Şi evident sunt nişte vectori în funcție de care ne bucurăm sau suntem fericiți. Suntem fericiți când vine vorba de lucruile care deschid o perspectivă favorabilă, sunt evenimentele la care punem umărul sau nu, sunt lucruri de la care ne aşteptăm să aibă repercusiuni pe termen lung.
Sunt lucruri care se refracta in noi – cu cât mai aproape de …« raza incidentă » cu atât mai… « fericire ».
Fericire este ceea ce pare un film, dar în esența e doar o poza la minut. Sunt poze din al căror inventar ne conturăm un nou start pentru ceea ce mai târziu vom numi din nou fericire. Pentru unii insă, lucrurile se pot termina incă de pe la jumătate.
Leg cumva asta de bucurie şi mă întreb care dintre ele are mai putine contraindicații, pentru mine cel puțin. Cred că bucuria, tocmai pentru că nu se autoînsămânțează, pentru că nu are tendința de a alimenta un cerc vicios. Ea este simplă, spontană, nu cere sacrificii, nu dă insomnii şi apare chiar de la prima strigare atâta timp cât încă mai şti să o invoci. Nu cunoaştem durerea abdicării ei pentru că…nici măcar nu are coroane in recuzită.
Privită de departe fericirea pare îndestulătoare si…cantitativă, se lasa cu telefoane, cu anunțat rude, prieteni, si dacă nu sunt cel putin 5, 6 care să se bucure pentru tine nu e fericire, sau cel puțin asta ajungi să te intrebi. E clar că atât fericirea cât şi bucuria se alimentează, într-o concentrație destul de mare, din societatea în care trăim. Dar nu e nevoie de un binoclu pentru a vedea că fericirea este invers proporțională cu suma frustrărilor si neputințelor personale. Este de fapt măsura nesiguranței noastre.
Odata decretată starea de fericire tind să traiesc cu teama sfârşitului ei. Fericirea are un început şi un sfârşit, ne responsabilizează, ne compleşeşte, ne pierdem uneori uzul rațiunii, trăim cu teama prăbuşirii ei, sau a prăbuşirii noastre sub greutatea ei. Si iată că sunt din nou tributara bucuriei, care nici nu apucă să înceapă că s-a şi terminat, lăsând în urma doar amintiri, nu si regrete.
Prefer bucuria şi pentru că ştiu să mi-o produc, pentru că e unul din acele lucruri pe care ştim cu toții să le facem, pentru că e curată precum o duminică la țară, în timp ce fericirea e prea compromisă de numeroasele şuste făcute cu legile hazardului.
Dacă aş da fericirea pe bucurii repetate? În mod sigur aş face trocul ăsta: mi-e frică de fericire, dar dacă m-aş putea bucura mai des aş spune că sunt fericită.

De Alina Florescu