Plimbări însorite prin lanul de secară. Zile cu soare, chiar dacă la un capăt al lor
legiunile întunecate stau gata  să se dezlănțuie. Ne aruncăm în
fiecare zi în gol, fără parașută. Credem în

iluzii, și e bine,
realitatea e prea placidă, seacă și monotonă ca să credem în ea. Poate
că neajunsul ar fi că ne îmbrăcăm cu iluzii create de alții, nu ne mai
învăluim cu iluziile noastre și nici măcar nu ne mai interesează. Maya,
Maya!
Suferința singură nu e o iluzie, aceasta sapă cu adevărat drumuri adânci în noi
și ne face să avem nevoie de ea – să fie călăuză, să lumineze locurile
prin care fericirea niciodată nu ne-ar duce.
Fericirea ne arată numai locurile dorite de noi, alese de noi; suferința ne educă,
este ca o mamă pe care o iubim necondiționat, și care ne spune că
trebuie să bem sucul de morcovi, deși noi nu-l suportăm! Dar o credem,
și-l bem! Ascultăm ca să ne fie bine într-un final.
Fericirea ne descoperă cum suntem într-un anumit moment, suferința ne arată cum
putem fi în orice moment al vieții noastre, în adevăratul moment al
vieții, fără alții în jur, fără alte artificii.
Pe când fericirea apare de cele mai multe ori la brațul unui prieten,
manifestându-se zgomotos, tumultuos pe drumul larg, suferința apare
întotdeauna stingheră, singură, speriată, alegând cărările cele mai
mărginașe ale ființei, mai puțin bătătorite.
Fericirea are un răspuns pentru toate lucrurile, stabilește ușor prietenii,
împarte ovații, laude și critici, stabilește criterii și structuri.
Suferința e inexplicabilă, nu știe să dea despre ea însăși un răspuns,
umblă mereu cu lecția neînvățată, față de fericire care e premiantă
întotdeauna. Suferința nu îndrăznește să ceară, să se manifeste
orgolios, să pretindă atenție, ea doar este. EXISTĂ. Mai multe nu poate spune, nici
măcar ea pe ea nu se poate striga pe nume, ca atare nu se poate susține sau
argumenta.
Fericirea alege locurile cele mai însorite, câmpiile cele mai întinse, florile
cele mai frumoase, zonele centrale, pe când suferința e obișnuită cu
înghesuiala, are parte doar de locuri întunecate, e alungată la
periferie, iar flori nu primește decât la consumarea ei. Locuiește cu exilații,
oamenii veseli o ocolesc că-i deprimă, într-un cuvânt, nimeni nu o dorește! Nu e
poftită în casa nimănui, în timp ce fericirea e oaspetele cel mai de
seamă. Un oaspete permanent, așteptat la cele mai nepotrivite ore. Suferința nu
poartă ceas, ea ajunge întotdeauna prea repede. Întotdeauna are timp, întotdeauna ar
mai sta, nu se lasă așteptată,
doar alungată. Oamenii se obișnuiesc greu cu ea, cade greu, se mișcă
greu în sufletel lor, lasă urme, nu e diafană. Cu cât oamenii o alungă,
cu atât vine mai hotărâtă înapoi ca un câine credincios. E rece și
puternică ca o ploaie de vară care dacă te-a prins pe câmp, ți-o vei
aminti mereu.
Fericirea e capricioasă, suferința e darnică. Fericirea se evaporă repede – ca un
fulg de nea, suferința e ca o buruiană tămăduitoare, concentrată, cu
miros urât, cu efect întârziat, dar TĂMĂDUITOARE.
Fericirea se îmbracă cu haine de marcă, suferința e simplă și dacă are prea mult, dă
și la alții. Nu adună…decât lacrimi. Ca să poată aluneca mai bine cei care vin în
urmă. E ca un melc cu casa în spate, veșnic pe drum!
Fericirea poartă discuții ușoare, e hazlie, știe când să înceapă și când să pună
punct, nu e luată prin surprindere, e dama bine îmbrăcată de la bal,
care râde zgomotos, care știe să-și semnaleze prezența și care brusc îți întoarce
spatele, plecând orgolioasă cu capul ridicat! Suferința e ca
un idiot care se trezește de neunde, un nece care pune întrebări
stingheritoare, care deranjează, are mereu ceva de spus, dar în același
timp știe când trebuie să tacă, știe să afirme și știe să nege.
Niciodată nu vei purta o discuție plictisitoare cu suferința, știe să
asculte, știe să plece sau să ridice privirea, știe să-ți devină
prieten.
Fericirea e tata, suferința e mama. Fericirea e tata plecat mereu cu treabă și
așteptat, suferința e mama care are grijă de mine și cu care învăț să
trăiesc!

de Mihaela Claudia Condrat