Cea mai mare bucurie de Cristu Georgi

– Domnișoară, haide iute,… ou apucat-o durerile… mi-e că s-o prăpădi.

Era începutul lui martie, dar șuieratul viforului nu te lăsa noaptea să dormi prea adânc chiar dacă zilele-i erau numărate.

Pe bărbatul care-i bătuse grăbit în ușa dispensarului, pe Ion, îl cunoștea din vară. Acum o aștepta zgribulit cu căciula stânsă în mâini și ochii pironiți în zăpada troienită sub geam. Vara trecută  își ascunse băiatul cel mic în fundul grajdului cănd „domnișoara” venise să-l lecuiască  de friguri. Ce perdaf i-a mai tras atunci! Sunt tineri și fără multă minte, gândea pe jumătate adormită, Maria.

Își luă la repezeală pantalonii „pană”, bocancii, căciula, o șubă și se cuibări în paiele acoperite  cu o laviță din sania care-o aștepta în drum. Omu’ se mai liniști, dădu bice cailor, iar clopoțeii    își începură clinchetul sacadat.

Jos, în vale, zăpada viscolită dansa pe gheața sticloasă a Dunării formând mici dune migratoare. Portul era pustiu, iar bărcile trase pe mal nu se mai vedeau din zăpadă. Drumul spre Căpitănie nu se mai cunoștea, prin bageacurile câtorva case ieșea un fum alb împrăștiat imediat în toate direcțiile.

Maria Zaharescu iubea oamenii și locurile din târgul acesta. Venise aici într-o zi de toammă a anului 1921. Era singura fiică a unui funcționar de poștă din Brăila. A coborât din barcă pe malul Măcinului, în port, într-o zi de luni. Era absolventă a facultății de medicină, își luase doctoratul de curând și fusese trimisă ca medic de circumscripție. Singurul medic pe o rază de 20 -25 kilometri!

„Cine era fata înaltă care urca dealul dinspre port urmată de un om cu două geamantane?” se întrebau bărbații cu șalvari, căciuli sau fesuri oprindu-se în mijlocul drumului. Femeile o   priveau printre uluce, iar copii se țineau la distanță de străină.

Sus, în deal, îl întrebă pe omul cu bagajele: „ Unde-i dispensarul?”

– Faceți acum la dreapta, domnișoară! îi spuse arătând cu capul înspre curtea părăginită.

– Ăsta-i dispensar? întrebă Maria mai mult decât mirată și intră pe poarta deschisă.

– A ars și s-a dărâmat în timpul războiului. În magazie primește domn’  doctor bnolnavii.

Știa că este aici un agent sanitar mai în vârstă. Pe uliță se duse vestea că primaru’ a adus o moașă în loc de doctor așa cum a promis.

– Lasă bagajele mele jos și megi de-l anunță pe agentul sanitar să vină, te rog!

– Numa’ să nu se supere că-l chemăm la dispensar după-amiaza! zise omu’ și plecă agale.

Maria își puse mâinile în șold și privi roată în curtea dispensarului. Căută uimită din priviri cu ce și de unde să înceapă. După câteva minute bune își spuse că trebuie să facă un dispensar nou și se liniști.

A doua zi începu cu drumurile în oraș cu rugămințile să i se repare dispensarul. Timpul trecea    și nu reușise să primească decât promisiuni vagi sau răspunsuri în doi peri. Între timp, trata la „dispensar” cazurile mai grave și-n restul „programului”, alerga cu șareta prin satele dimprejur. După numai câteva luni, lumea n-o mai numea „coana moașă”, devenise „Domnișoara”. Doar atât: „Domnișoara”!

O frământa un gând, nu era obișnuită să cedeze ușor sau să-și abandoneze ideile, și se hotârî  să-și pună visul în aplicare, începând cu prima duminică ce va veni. Zis și făcut!

A scris afișe că organizează bal pentru repararea dispensarului și le-a lipit la primărie, la  biserică, la geamie și la dispensar. A trimis agentul sanitar și a tocmit lăutari, iar cârciumaru’ care ținea terasa de lângă grădina publică a promis că trimite grătarul de mici și ceva pe lângă. Vestea s-a împrăștiat cât ai zice pește și în satele dimprejur. Sediul Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” a fost gazdă primitoare pentru tinerii dornici de distracție.

Stâpânirea nu se îngrijea nici pe departe de ei; școlile erau puține, învăța cine putea, cine era mai cu stare, dar nici dorință prea mare nu exista din partea oamenilor. Și până la urmă, la ce atâta carte? Bani cheltuiți aiurea! Meseria se deprindea numai lucrând ca ucenic cel puțin trei ani. Cu ceva pământ, câteva animale și păsări, cu pește din Dunăre, se putea trăi, la voia întâmplării. Nimeni n-ar fi dat bani pentru refacerea dispensarului, dar din ce vindeau mai tot timpul în Brăila sau Galați păstrau bucuroși și pentru chermeză.

Multe baluri organizate de domnișoara Zaharescu au înveselit târgul în acei ani. De multe ori,   în toiul petrecerii, Maria lăsa geamparalele în seama celorlalți, se urca în șaretă și apuca pe coclauri: avea pe cineva de tratat de friguri sau peste deal un copil avea amigdalită ori în alt sat o femeie năștea.

Dar acuma Ion ședea pe o bancă din lemn, în marchiză, cu sufletul la gură. Uitase de frig, de viscol, de noapte, doar sta și aștepta clipa când „domnișoara” va ieși din camera unde era Valeria. Mai tresărea și căta cu ochii pe geam când auzea clopoțeii de la gâtul cailor pe care-i legase de poartă și-i învelise cu câte-o laviță veche.

– Ioane, ai o fată frumoasă, să-ți trăiască, măi! spuse Maria și se așeză și ea pe bancă, obosită, dar cu ochii mari radiind de mulțumire.

– Săru’ mână domnișoară, ne-ați făcut cea mai mare bucurie din anul ăsta! zise bărbatul cu lacrimi în ochi.

– Mă duci înapoi la dispensar?

– Vă duc, mai încape vorbă? Știți, la bal am cunoscut-o pe Valeria, la al doilea bal organizat de dumneavoastră, ne-am gândit că dacă-o fi fată, s-o botezăm Maria!

 

de Cristu Georgi