Punct negru în mijlocul oceanului
de Ioana Despina Camino
Negura s-a dezbrăcat timidă, încet, sub atingerea catifelată a universului. În ritmul încins al iubirii, pe o muzică de şoapte. De sub rochia ei de matase albă, înceţoşată au răsărit o puzderie de pete de culoare. Universul a sărutat culoarea. Lumea s-a scăldat în culoare şi în lumina difuză s-au născut pete de culoare, nepătate.
Într-o zi lipsită de culoare, păşind pe asfaltul negru m-am lovit de tine. Am căzut la pământ şi am văzut stele verzi. Buzele tale calde mi-au dat două palme să mă trezesc la realitate. Toropeală plăcută. Cu ochii închişi parcă zăream lumea-mi alb-negru învârtindu-se. Am deschis ochii şi am sărit ca friptă. Prin ceaţa pe care o vedeam am zărit groaza. Mă pătasem. De culoare. Lumea mea alb cu negru se pătase. Îmi lăsaseşi o pată de culoare. Pata ta de culoare. Şi tu? Ia-l de unde nu-i. Am început să te caut. Nu ştiam unde. Ziua mea începea cu tine și se sfârșea cu tine. Visam zi și noapte la culoarea ta. Amestecam cu mâinile tremurânde nuanțele de gri din tub în speranța că o voi obține, că te voi revedea. Ştiam doar că trebuie să fii o pată de culoare.
Undeva prin gri trebuia să fii tu.
Am incercat să caut stelele verzi crezând că mi te vor aduce. Pluteam ca o nălucă prin orașul de umbre monocrome. Mă gândeam cum de am trăit atâţia ani fără să văd vreodată pata ta de culoare. Nu mai vroiam gri. Vroiam doar culoarea ta. Şi atât. Priveam pata lăsată de tine şi te vroiam. Mai mult. Dar ai dispărut. Eram prinsă în acea realitate non-colorată. Umbre gri, ciorchini de puncte gri care reflectau în jurul lor gri. Pretutindeni. Liniște. Solitudine. Spaimă.
Am închis ochii şi o ceaţă umedă mi-a tulburat privirea. Lacrimile au dizolvat griul şi au umplut asfaltul de acuarelă. Culoarea a pus stăpânire pe gri. Am început să mă tăvălesc de nebună prin câmpul de culori şi m-am pătat ca un curcubeu.
Radiam culoare. Şi dor. De culoarea ta.
În zare te-am zărit reîntorcându-te uimit. După zile mânjite de puncte gri…
Ridicare a privirii. O mică emoţie, un fior cu o cauză inexplicabilă. Încruntare a confuzie. Vorbele stau pe limbă aproape să iasă. Parcă te cunosc şi totuşi îmi rupi fărâma de speranţă cu întrebarea ta născută parcă din amnezie. O parte din mine spune că mi se pare, ceva mă îndeamnă să privesc mai adânc să găsesc răspunsul, acoperit în timp de colb, probabil.
Privire caldă, hipnotizantă, parcă cunoscută. Ca o primă veche privire. Căldură. Nod mistic. Nu mă pot îndepărta şi totuşi este atât de frumos ce vad în ochii tăi, ce simt, ce descopăr. Ascund atâtea mistere, au atât de multe de spus şi spun totul, printr-o emoţie, într-o clipă.
Ochi sclipitori, tremurători privind un punct fix… Alţi ochi tremurători privind punctul fix ce-i priveşte… Puncte fixe, negre, ce se măresc sub raza în care se scaldă. Reflecţie a realităţii în centrul lor. O realitate în culori. O iluzie în culori. Un ocean de culori se reflectă în realitate. Realitatea se reflectă într-un ocean de culori. Un joc de culori. Un joc în care bila albă şi bila neagră sunt pitite-n pumn şi eşti nevoit după o clipă să alegi. Am amorțit privind punctul fix, negru. Am amorțit privindu-te.
Am fugit către tine şi te-am strâns în braţe. Mii de scântei colorate. M-am retras speriată şi mi-am cerut scuze. Te pătasem de miile de culori. Mi-ai spus că nu are importanţă şi mi-ai propus să combinăm culorile de pe noi până vom obţine culoarea albă de mătase. De sub care au răsărit toate petele.