Trei oameni se știu doar doi câte doi

Dar ți-am auzit vocea.M-ai sunat,de pe numărul lui.Am răspuns,neștiind că am să te aud pe tine.O voce cam pițigăiată(nepotrivită cu imaginea pe care mi-o făcusem) care mă salută,mă intreabă pe un ton în aparență inocent,dar cu iz acuzator greu de trecut cu vederea,ce fac.Ce intrebare fără sens.Ca și răspunsul meu,stupid de-a dreptul:”bine,pe acasă”.Cred că în momentul acela creierul meu a făcut un mic scurtcircuit,o sinapsă s-a întrerupt și tot sângele mi s-a urcat la cap.Auzeam de parcă cineva îmi băgase vată în urechi.Știam cine ești,dar refuzam să cred.De aceea am întrebat ca o idioată cu cine vorbesc.Mi-ai confirmat ca ești..ea.
O serie de tăceri stânjenitoare în care cred că așteptai să-mi cer scuze.Greu de formulat într-o asemenea situație.

”Îmi pare rău ca ți l-am furat.”

Mi-a fost imposibil să o fac.Nu e ca și cum ți-aș fi furat…un covrig.Sau pixul preferat,ronțăit la un capăt,cu floricele pe el.Nu l-am..furat.O expresie complet nepotrivită pentru a te referi la un om.Nu de alta,dar nu l-am legat si băgat în portbagajul unei mașini sau în subsolul blocului,sub amenințarea pistolului;nu i-am spus să mă sărute.Nu l-am rugat să stea,dar am sperat că poate,cândva,va rămâne lângă mine.
La un moment dat ai spus că ești dezamăgită de mine și îmi venea să-ți zic că nu mă interesează deloc,din moment ce n-am încercat niciodată să-ți fiu pe plac.Am ținut cuvintele pentru mine.Mi se zbăteau în gură ca niște șerpi,dar știam ca nu am dreptul să te mușc.Mi se părea că-mi vorbești telegrafic,ca și cum unele cuvinte ricoșau din pavilionul urechii și se duceau..la naiba în praznic.
Mă ia cu greață când reconstitui ciudatul nostru dialog.La întrebările pe care mi le puneai îmi răspundeam mintal cu monologuri interminabile și incoerente cînd de pe buze de abia dacă se rostogoleau 2 cuvinte.Cu cât acest hibrid de discuție dintre înșelată si cea cu care erai înșelată se lungea,deveneam din ce în ce mai furioasă pe el,pe mine.
Dar altor doi indivizi ,mai puțin palpabili,aș fi vrut să le frâng gâturile. Cupidon care se joacă aruncând săgeți în stânga și în dreapta,iar Eros,dragul de el,ocupat să pună paie pe foc.Acesta din urmă se distrează teribil văzând doi oameni care nu ar trebui să fie împreună atrași unul de celălat.Le șoptește in ureche gesturi din ce în ce mai îndrăznețe,de la mâini pierdute in păr la sărutări pe gât.Când aude cuvântul ”interzis”, pe față îi apare un zâmbet aproape diavolesc.
Ce piesă dramatică,cu vechiul și de mult uzatul triunghi amoros. Naivă din fire,ajunsesem cumva la concluzia că povestea asta nu e ca celelalte.Un sistem de apărare precar și demn de milă,o scuză pentru adulter.Decisesem ca acesta să fie ultimul act.Respirația ta în telefon mă convingea că trebuie să închei,că sunt o joacă și nimic mai mult.Tăcerile îmi făceau capul să crape:

Ești doar cealaltă,ești doar cealaltă!

Vroiam să-ți spun că nu e adevărat,dar nici eu nu știam sigur.
De ce 9 luni ale tale sunt mai importante decât 14 zile ale mele?Unde stă scris că nu poți simți mult decât într-un timp la fel de lung?Minciuni!
Atunci când i-ai dat drumul,te-ai gândit că îl poți lua înapoi oricând.Nu aveai de unde să știi că o să mă întâlnească.Dar când ai aflat..te-ai decis subit că îl vrei înapoi.M-ai privit de sus,spunându-mi că te-ai gândit să-mi dai o șansă(câtă dărnicie!).Că doar sunt fată bună,dar îl iubești prea mult pentru a face asta.
270 de zile.14 zile.Prostii.
Mi-ai închis.Ai văzut că nu poți discuta cu mine.
Mă simțeam extenuată și nu-mi doream decât să dorm.Sub pătură am ajuns rapid la concluzia că e vina lui.Simplu.Indecizia lui era de vină.Faptul că nu știa dacă te vrea pe tine sau pe mine;punea in balanță cele 9 luni cu amărâtele de 14 zile,iar eu ieșeam mereu în dezavantaj.Până la urmă,eram o incertitudine,cu un mare potențial de a mă transforma în regret.Toate cuvintele spuse de el,de mine,o să se dizolve și n-o să însemne in final nimic.Știi,ca florile de gheață de pe geamuri.Frumoase,dar nu țin mult.Am închis ochii și ca la un ordin,am adormit.

–Ne-am cunoscut într-un bar.Da,romantic loc,nu?Mese de lemn,bănci de lemn,Godsmack dat tare pe fundal.Stăteam pe aceeași bancă,dar nu unul lângă altul.Aveam gâtul ars de tequila.Nu schimbasem nici o vorbă,erai cel mai tăcut;mi-ai dat la un moment dat să trag din țigara ta.Până când nu s-a eliberat locul dintre noi nici măcar nu ți-am privit chipul cu atenție.Să fiu sinceră,nici după.Semi-întunericul îți punea fața într-o lumină ciudată,iți făcea ochii să lucească;chiar dacă nu zâmbeai deloc,îmi erai simpatic.Erai trist,iubita ta se despărțise de tine.Nu vroiam decât să te țin de mână,simțeam impulsul de a te alina,deși te văzusem prima oară in acea noapte.M-ai strâns în brațe.M-ai strâns..în brațe..Și..–

Și au trecut câteva zeci de zile din momentul în care m-am trezit,buimacă și crezând că o să rămân ”fata aia cu care am fost 2 saptamani”.

Mă urăști.Nici acum mi-am cerut scuze.

E aprilie,iar eu incă am flori de gheață pe geam.
Cumva,povestea asta nu e ca celelalte.

De Urcan Sorina Georgia

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.3/10 (7 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +4 (from 4 votes)
Trei oameni se știu doar doi câte doi, 8.3 out of 10 based on 7 ratings