Închid ochii și văd marea. Pescărușii pe țărmul gol și blocurile de gheață plutind pe întinderea pustie. Mai ții minte timpurile când ne pierdeam în valurile gândului tau? Cand ți-a părăsit marea privirea? Ai înghețat-o, ai înghițit-o, sau ai ars-o cu focul furat de la altcineva?
  Mai ții minte timpurile când eram copii și tot ce voiam să clădim erau castele de nisip? Acum o plajă pentru câini e tot ce a mai rămas. Veneam fugind din urma ta și-ți ascundeam lumina de ochi. Apoi o luam la goană înapoi, râzând, și tu mă priveai uimit. Soarele era înalt, sus pe cer. Și noi înălțam un zmeu către soare, în fiecare zi. Și ne întrebam cum de penele de pe aripile lui nu se ardeau de soarele din cer. Fugeam amândoi în bătaia vântului, mână în mână, ne rostogoleam pe dealuri și ne ridicam capetele blonde, cu corpurile mici încă acoperite de flori de câmp, cu iarbă în dinți, în păr, în ochi. Și izbucneam în râs. Râsul tău…am uitat sunetul lui…Apoi tu te ridicai primul si mă ajutai și pe mine, trăgându-mă în sus de codițele împletite spic, iar eu te pupam de trei ori pe fiecare obraz, având grijă ca obrazul tău drept să nu fie niciodată gelos pe obrazul tău stâng.
  Ne urcam în nucul bătrân din fundul grădinii și săream unul peste celălalt în hamac. Zăceam acolo îmbrățișați ore în șir, prefăcându-ne inconștienți. Până când tu te plictiseai și începeai să faci altceva. Aș fi rămas pentru totdeauna în livada noastră, cu mirosul de nuci și de mere verzi în păr și cu urma genunchiului tău stâng întipărita în coapsa mea dreaptă. Mă ridicam ca dintr-un vis și te urmam peste tot. Și iți spuneam: Pupă-mă, Dor! Pupă-mă! Nu stiam ce altceva să îți spun. Când eram cu tine, înghițeam cuvintele ca budinca. Budinca de căpșuni pe care o făcea bunica ta pentru noi, în fiecare marți, la orele 13 fix.
  Mă dădeam în leagăn și vântul îmi umfla rochița. Voiai să îmi vezi picioarele goale. Mama mă punea mereu să port ciorapi trei-sferturi violet. Mi-i dădeam jos pentru tine. Cu picioarele goale, călcam amândoi prin iarba înaltă și ne tăiam pe tălpi în cioburi și pietre mărunte. Apoi ne întindeam pe pământul rece de toamnă și ne uneam tălpile, și ne amestecam
sângele. Noaptea veneai la geamul meu și stăteam lipiți în patul meu, la lumina lunii, cu mâinile tale reci în jurul taliei mele mereu așteptânde; dormeam așa, până în zori, sau te puneam să îmi zici povești cu monștrii și zmei cărunți, și tu le inventai doar pentru mine. Mâinele tale erau mereu umede și îmi dădeau amețeli.
  Corpul meu a crescut fără să vrea, înaintea corpului tău. M-ai privit dezgustat când mi-au dat sânii. Ai zis că nu mai eram nici a mea și nici a ta, că altcineva se mișcă înauntrul meu, dinspre sânge înspre piele. Am plâns și am vrut să-mi tai sfârcurile. M-a găsit mama în baie, cu lama de ras în mână, neștiind prea bine ce să fac cu ea, și m-a oprit îngrozită.
  După incidentul lama-de-ras, am încetat să mai mâncăm nori făcuți din vată-de-zahăr. Cireșele au devenit deodată amare, pentru că ai încetat să le mai sugi înainte să mi le alegi.
  Sânii mei au crescut, Dor. Și numai tu ai crescut în mine, dinspre sânge înspre piele, ca pasărea în înalt. Nu ne mai aruncăm ca altădată, din hamac în nisip, din nisip în mare, din mare…Nucul bătrân nu mai e, l-au dărâmat la o lună după ce ai plecat la oraș și l-au pus pe foc; toată iarna ne-am încălzit cu el, și noi și bunica ta. Caietul albastru, cel plin de amintiri, era ascuns în scorbura pecetluită cu ceară. L-au ars. Am plâns trei zile și trei nopți. Am așteptat să te întorci în fiecare vară, cu fereastra larg deschisă și cu partea stângă a patului golită de vise.
  Și acum, Dor…spune-mi, cum m-ai găsit săptămâna trecută în clădirea asta fără aer, fără chipuri? Din ce vid ai luat formă? Unde e baiețelul cu ochelari și picioare strâmbe, care mă trăgea de codițe si mă salva de monștrii cei răi și de zmeii cărunți? Unde e bărbatul care a crescut peste anotimpuri?

De Diana Radovan