Poveste de adormit copiii

Un cor de urlete de lup răsună din povestea bunicii, gata să-și încânte nepotul cu detalii prețioase pe care le presara atent spre punctul culminant…

Se zice că demonii lupi s-au născut cu mulți ani în urmă, pe când Lucifer, îngerul negru, a fost alungat din sânul cerului. Acesta a poposit în pădurile noastre, crestat pe tot corpul de răni adânci. Mirosul acela de sânge divin a cutremurat toată zona, atrăgând lupii flămânzi.

Când s-a vazut înconjurat de lupii fioroși, fără putere, era gata să-și strige păcatele pentru iertare. Își aruncă privirea în toate părțile pentru a găsi scăpare, ținându-și rănile cu mâinile. Dacă Dumnezeu îl alungase pe Pământ, credea că avea să trăiască, departe de frații și nervosul Tatăl, dar măcar trăia.  Era blestemat să i se termina viața sfârtecat, bucată cu bucată.

Printre colții ascuțiți se aflau și cei ai unei femele, care s-a îndrăgostit de privirea pură a îngerului și s-a aruncat în fața lui, apărându-l. Pentru că a îndrăznit să-și trădeze haita, i-a fost smulsă viața prin mușcături violente.

Lucifer a răcnit îngrozitor de s-a crăpat cerul. Din rănile cerului au căzut sute de îngeri negri, cu trupuri ciopârțite și roase de durere, gata să-și apere din nou conducătorul, iar într-o suflare mulți au dispărut sub pielea lupiilor, luându-le trupul. Alții și-au brăzdat drum prin pământ și, când au găsit căldura din interior, și-au chemat stăpânul pe tron ridicat din oasele umane colecționate în drumul lor.

Îngerul întunericului a luat lupoaica în brațe și a început să coboare în inima pământului, scăldat în sângele ei proaspăt. Ura deja tot ce ținea de lumea noastră, ura bun-venitul primit, ura că a pierdut singura ființă ce l-a privit altfel.

Voia să se răzbune, provocând durere pentru ca a sa, asa de arzatoare, să nu fie nimic în comparație cu cea pământeană. A dat porunca apoi ca demonii să cutreiere pădurea, să-i apere intrarea în palatul său subteran pentru ca nimeni să nu se apropie de el.

Voia să aibă locul său în care durerea lui să fie diminuată de plăcerea suferinței sufletelor turmentate, ignorând cerul și minunatele sale culori în soare, ignorând frumusețiile pe care le-a făcut Tatăl pe pământ, otrăvind omul cum putea el mai parșiv și mai bine.

Urletele damnaților sunt doine pentru urechile sale, sângele cu care îi sunt mânjiți pereții e mereu proaspăt. Se zice că noaptea, Lucifer iese din adâncuri să își îndreapte coloana și își scutură aripile sale negre în înaltul cerului. Puful cel pierde se zboară mile întregi până ce atinge vreun om, care devine putred, apoi pică pe sol și se face cenușă.

De atunci demonii lupi trăiesc prin pădurile noastre, însetați mereu de sânge și suferință. Iau și mestecă cu colții lor imenși orice vietate ce le apare în cale.

Eh, oricum asta e doar o legendă, dar îți zic dragul meu copil că multe sate și-au găsit sfârșitul de-a lungul anilor și nimeni nu știe ce s-a întâmplat… Case părăsite, sate distruse, cadavre mutilate de-a dreptul. Multe dintre acestea, când au fost găsite, erau în ghearele corbilor, iar sângele lor nevinovat s-a împrăștiat peste iarba verde, murdărind pământul. Suflete uitate să fie colecționate, hoinăresc pe lângă carnea putrezită, și puțini sunt cei care se încumetă să le ridice vreo cruce deasupra unui morman de pământ sub care să li se liniștească  trupul. În zilele astea sunt mai multe sicrie decât nașteri pe aceste meleaguri.

Dar mulți de vârsta mea împrăștie zvonuri că Lucifer se simte tot mai singur, chiar dacă zilnic mii de suflete îi vizitează vizuina, și că ar vrea să devină el însuli Tată. Se zice că moștenitorul va fi născut de o femeie blestemată de toți oamenii, care în viața sa va vorbi pe ascuns cu dracul, ademenindu-l către trupul și sufletul ei.

Tu nu te teme micuțule, pădurile acelea blestemate s-ar presupune că sunt foarte departe de noi și prin părțile acestea demonii lupi nu și-au ascuțit vreodată colții.

Îți zic, dragul meu, căci pe când eram eu mică, pe când umblam cu părinții mei printre alte părți ale muntelui, am văzut odată o stâncă brodată cu urme de gheare… Ochii mei erau atât de fermecați de formele stranii ce se desprindeau din componența rocii și, îți jur că am simțit că sub ele era ascuns ceva ieșit din comun. Dar mama m-a luat repede de acolo, chiar m-a certat că m-am îndepărtat de turma noastra de nomazi.

Acum nu as mai ști pe unde s-ar afla stânca aceea, căci de atunci am străbătut multe cărărui la viața mea și toate pădurile le-am cutreierat la picior, iar la bătrânețile mele am și eu dreptul să mai uit.

Copilul, care era atent la povestea ce i se relata în fața ochilor, părea tot mai dezamăgit…mai ales că stânca putea fi frământată de ghearele demonilor lupi exista, iar bătrâna nu-și aducea aminte unde era.

– Bunico, cum ai putut să uiți asa ceva? Mâine mergem la plimbare și găsim stânca, căci acolo este cu siguranța poarta spre Lucifer…Lucifer! Ce nume frumos, inspira lumină.

– Păi, de fapt Lucifer înseamnă „aducător de lumină”.

– Atunci nu ți se pare ciudat că această lumină a fost aruncată din cer. Dar ce are Dumnezeul asta?! Se pot admite și greseli…Eu nu l-aș fi aruncat pe Lucifer și, dacă m-ai întreba, mie mi se pare chiar un tip simpatic, mai ales dupa nume. Și normal că se răzbună. Și eu m-aș răzbuna pe cei ce îmi greșesc. Fiul său va fi alături de el. De aș fi eu fiul său, i-aș sta la căpătâi și l-aș întreba dacă mă lasă să-i văd cicatricile. Aș fi prinț, nu aș sta în cocioaba asta…Nici nu seamăn cu ai mei părinți. Sunt prinț!

– Bine, bine…Nu vorbi prostii, dragul meu. Închide ochișorii, dă-i un sărut mare, mare bunicii tale uzate. Haide!

– Deloc, se îmbufnă dintr-o dată copilul. Din cauza minții tale nu voi găsi veci stânca aceea. Nu voi fi prințul întunericului. Lasă-mă să dorm.

 de Alexandra Ghiță

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)
Poveste de adormit copiii, 10.0 out of 10 based on 2 ratings
  • Imi cer scuze pentru greselile gramaticale… 🙁

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)