Nu e nevoie să dai drumul trecutului

– Nu e nevoie să dai drumul trecutului pentru a-ți îmbrățișa viitorul, zise bătrâna vrăjitoare. Trebuie doar să renunți la câteva prejudecăți și la câțiva oameni iubiți. Unii vor pleca și nu se vor mai întoarce nicicând; nici la tine, nici la altcineva. Întotdeuana există un preț de plătit. Realitatea nu se atinge niciodată ușor.

Ce de clișee! Probabil vrăjitoarea fusese o curtezană în tinerețe. Zâmbetul ei era invitant, promițând să-ți ofere mai mult decat ce era între prins între limitele imaginației tale, făcând aluzie la lucruri pe care nici măcar nu ai avut îndrazneala sa le fii visat cândva. Dar poate curtezană era prea mult zis. Nu înțelegea poezia; doar se prefăcea că o înțelegea.

Mă luptam să îmi dau seama ce căuta în visul meu, cum se strecurase acolo și cum se torsionase toată ca pânze de păianjen în jurul multelor ramuri de sub craniul meu, zicându-mi că am lăsat deschisă colivia sufletului meu în timp ce iubitul meu era plecat la război, și sufletul meu și-a luat zborul pe aripile altui bărbat. Ai zice că mi-aș aminti un detaliu atât de important. Eram afară în frig, e adevărat, dar nu erau aripi de bărbat prin jur, doar tăcere și munți de zăpadă, proaspăt cazută, așternută liniștit. Iubitul meu plecase în dimineața aceea și luase cu el mai multe sticle de vin roșu din pivniță. Ma gândeam iar la scopul real al călătoriei lui, dar când m-a sărutat de rămas-bun, gândurile mi s-au topit și nu a mai rămas nimic altceva din mine decât miere și sirop de arțar, curgând neglijent și de neoprit în brațele lui.

Lumânările au continuat să ardă mult după plecarea lui și eu am alunecat în somn, învelită în beznă moale și frică. Pleoapele mi-au căzut grele peste globii oculari, de parcă cineva le-ar fi lipit cu mierea turnată de mii de albine invizibile din mii de copaci ascunși.

Era și un bărbat înalt înăuntrul visului meu, a cărui fața nu o vedeam. Nu iubitul meu. Nu un prinț. Un bărbat straniu, dintr-un alt timp, cu o voce ca o sabie. Vorbea de evoluție, de transformare, de îmbrățișarea adevăratei naturi umane. Peisajul s-a schimbat, zăpada s-a topit. Era înnebunitor de cald, soarele ardea carnea copacilor și le-o arunca la bază. Bărbatul a început să transpire. Bărbatul a luat foc. Mulțimea a luat-o razna, zbierându-și cuvinte sticloase unii altora, spărgându-se zgomots în aerul încins, ca niște dinozauri, ca niște petale de trandafir al căror miros e prea puternic să mai poți respira, ca bătăi ale cărnii.

Am rămas întinsă în camașă de noapte, privind în tăcere spectacolul, în timp ce picioarele îmi erau legate cu crizanteme și corzi de harpă de peretele negru și rece din fundul grădinii. Iedera se urca pe perete în tactul unui cântec de leagăn. Tăcerea m-a cuprins deodată cu iedera.

Senzația că asistam la scene fără a fi parte din ele era stranie, dar totuși familiară. O experimentasem de multe ori în viața mea de trezie. Mai ales în acei ultimi ani de când iubitul

meu intrase în viața mea și un fir din părul meu negru a rămas pe veci legat de inima lui, de îndata ce ritualul de legare fusese încheiat. Devenisem poate tot mai puțin eu din sinele meu adevărat și tot mai mult din el și din altii.

– Nu e nevoie să dai drumul trecutului pentru a-ți îmbrățișa viitorul, zise bătrâna vrajitoare. Te-ai dizolvat în sinele altcuiva. Ești acum în viitorul lui și tot ce ai fost e pe veci în trecut. Nu te vei trezi din visul acestei dimineți. Războiul pe care oamenii îl poartă e întotdueana cu ei înșiși. Tu ai pierdut lupta, pentru totdeauna. Vinul roșu te va purta spre grădina secretă, pe miere, crizanteme și iederă. Acolo vei aștepta, pe veci singură, în timp ce dublul tău va trăi o viață de care nu vei știi. Dă drumul prezentului tău acum. Dă-i drumul.

Trezire dulce-amăruie.

 de Diana Radovan

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 1 vote)
Nu e nevoie să dai drumul trecutului, 5.0 out of 10 based on 2 ratings