Se învârtea în cercuri…..din ce în ce mai largi, din ce în ce mai încet…

A câta zi era,în ce an,în care din lumi? Nu ştia, cum nu ştia cum ajunsese acolo ,în acel pustiu nesfârşit. De unde venise, cine era…..Nimic….

De pretutindeni pustiul. Îşi lepădase mai întâi sacoul, într-un punct oarecare…..

Şi cercurile se înmulţeau pe nisipul din ce în ce mai fierbinte.

Linişte, o linişte ciudată care o sfărâma.Undeva, în vârful cerului, soarele refuza să se mişte, refuza să apună, continuând să o ardă tot mai adânc, tot mai aprins….

Apoi îşi aruncă cămaşa, pantofii, fusta…Trebuia să fie goală, la fel de goală cum era ea însăşi, la fel de goală precum pustiul care o înconjura de pretutindeni.

Obosii si ţipă…un ţipăt lung de fiară încolţită. Dar nu se auzi.

Sunetul refuză să se mişte în pustietatea aceea. Întrebările se izbeau de ea ,grele, şi se prelingeau  de pe  trupul  epuizat, pe nisip.

Privi  înapoi, acolo unde ar fi trebuit să fie urmele tălpilor sale pe nisip. Miile, sutele de mii de urme rânduite cu grijă în cercuri largi….

Dar nu văzu nimic. Nisipul nu-i păstrase nici o urmă.

Simţii că înnebuneşte, că nu există…Şi alergă…alergă mult, până când picioarele i se frânse, într-un punct oarecare, acolo unde îşi lepădase hainele şi pantofii.  Nu se mişcase deloc. Sau pustiul  fugise odată cu ea….către unde? Ar fi vrut să se-ntâmple ceva, orice, chiar să moară…Să se facă întuneric, să se facă frig, să se mişte ceva…

Îşi privi hainele, şi i se făcu ruşine de goliciunea ei. Se îmbrăcă meticulos, şi se întinse pe nisip cu faţa în sus…

*******

Îşi aminti că începuse să urce, din pântecele mamei. Mai apoi, singură, se agăţase de fiecare frunză, de fiecare copac, în strădania ei de a ajunge acolo…

Acolo de unde venea chemarea, ca o ploaie caldă de vară. Se contopise  cu existenţa  pietrei, a copacului, a nimicului orb…Nu mai avea timp, purta în sânge chemarea, ca o poezie sculptată pe braţele sale, ca o muzică pictată pe genele ei….

Sus, tot mai sus.

**********

Se trezi în aceiaşi poziţie ,în mijlocul aceleiaşi nemişcări. Fusese convinsă că adormise îmbrăcată, însă era goală, plină de zgârâieturi şi de răni. Îşi căută hainele disperată….Inutil, dispăruseră….

Soarele, ea şi pustiul. Apoi înţelese:aici nu se născuse TIMPUL, sau ceva îl împiedica să se nască. Era prizonierul propriului ei  “eu”.

Pentru a evada  trebuia să inventeze timpul…

************

Da, învinsese … Undeva, cândva fusese acolo  în vârf, acolo unde credea ea că este izvorul chemării infinite…. Se izbise de ea însăşi într-un cristal imens.

Doar chipul ei, multiplicat, amplificat, schimonosit….Şi ţipase prăbuşindu-se dincolo de oglinda pe care o sfărâmase cu ţipătul ei….Tot mai adânc.

*******

Acelaşi vis. Nu putea înţelege, de ce urcase, de ce căzuse, timpul…trebuia inventat TIMPUL.

Şi, ca să poată face asta trebuia să mişte ceva în pustiul acela, orice  în afară de ea…

Nisipul…Îşi îngropă mâinile în nisip şi începu să-l arunce în sus,în jos, pretutindeni….

Când obosii îşi umplu un pumn cu nisip, lăsându-l să se strecoare în celălalt pumn, şi iar, şi iar ….

Se opri de-abia atunci când nu mai văzu nimic….Soarele dispăruse şi era frig.

Inventase timpul! Ţipă şi se auzi, alergă şi o luă de la capăt….Un pumn de nisip, alt pumn de nisip, stele, miliarde de stele,  şi apoi din nou soare, din nou zi…

*********

Când se izbi de zidul de sticlă, se prăbuşi…..Îmbătrânise…

De nicăieri nici o piatră, nimic cu care ar fi putut sparge acel zid.

Continuă să frământe timpul în pumnii ei, auzind doar chemarea.

Timpul o scufunda în nisip, puţin câte puţin….Până la genunchi, până la brâu, până la gât….

Şi, în ultima clipă, înţelese: pruncul ce se născuse dincolo de sticlă era EA, cea care va fi învins destinul!

de Paparuz Adrian