Carul Mare

I

Plouă. Încă 2 minute şi ceasornicul va arăta ora 12. Cu faţa lipită de geam, cu bărbia în palmă, oftează:

-Nu mai vine! De ce nu mai vine?

Mai aşteaptă un pic, până când a 12-cea bătaie sparse liniştea camerei. Furioasă, îşi leagănă trupul zvelt de lângă pervaz, până în faţa oglinzii. Uşor, cu mişcări adormite, îşi piaptănă părul lung şi creţ, îşi dă jos hainele de muncă şi se îmbracă cu o pijama albastră. Fornâind pe nas, stinge lumânarea şi se trânteşte în pat, cu ochii ţintă pe geam: “Nu mai vine!”. Adoarme, în timp ce ploaia continuă asaltul început afară…

E dimineaţă. În sfârşit soare! În sfârşit se aud păsări! Energică, aruncă pătura din pat şi se ridică, scoţând un strigăt de bucurie. Îşi aruncă pijamalele pe jos, îşi ia o pereche de blugi scurţi şi un maiou negru, prinzându-şi părul în coadă. Deschide uşa de la cameră. Tiptil, fără sunet, cu respiraţia sugrumată, înaintează pe parchetul lucios, auzindu-se doar sunetul molcom al unghiilor negre zgâriind lemnul. Se uită pe după colţ, jos pe scări, de unde îl vedea tot timpul pe bunicul dereticând prin casă. Nici un zgomot. Nici un sunet. Nici măcar apa clocotind în ibric, pentru cafea. Nu se aud urme de paşi sau trăncănelile bunicului, nici măcar tuşitul lui enervant. Neliniştită pătrunde în bucătărie. “Bunicu’!”. Nimic. Puşca de dupa uşa nu mai e, masa, la fel ca aseară, nici un răspuns, nimic. Disperată fuge prin casă împleticindu-şi picioarele de covoarele de pe jos, strigând şi intrând în fiecare încăpere. Bunicul nu era acasă. Se gândeşte să deschidă uşa. Închisă. După 2 minute de încercări şi picioare bine plasate, iese afară. Nimeni. Nici măcar camioneta aia ruginită nu mai e. Doar soare şi ciripit de păsări. Bunicul nu s-a întors acasă.

 

II

-De ce? De ce ar face una ca asta? Niciodată nu a stat atât de mult la vânătoare. Nici măcar când era singur. Tot timpul venea cu câte un prieten de împuşcaturi. Dar acum? De ce?

Kate era neliniştită. Sorbea dintr-o ceaşcă albă, cafea proaspăt făcută. Bunicul o făcea tare şi aromată ca pe front. Îi lipsesc conversaţiile cu el, îi lipsesc cuvintele lui dulci care adormeau pe oricine, şi acum e singură în mijlocul pustietăţii, la 10 mile de orice aşezare umană. Şi fără maşină…

Degetele ascunse sub maioul negru lucesc amărui. Gândurile îi sfredelesc mintea. De ce nu-l simte? De ce judecata ei e atât de întunecată?…

I se face foame. Dar gândul de a găti o reprimă. Bunicul şi bunica îi găteau întotdeauna. Bunica s-a stins şi bunicul nu dă semne de întoarcere. Lumina palidă a zilei trece neobservată prin casă. Frigul se apropie asemeni unui lup scăpat din cuşcă. Gheorţăielile, sughiţul, lacrimile amare sunt izolate în trupul acesta firav şi ros de griji. Unde să fugă? Pe cine să sune? Telefon nicăieri.

Bunicul era un minimalist. A renunţat la aproape toată tehnologia secolului XXI pentru viaţa liniştită şi nesuprimată de modernitate. Avea o rablă din ’70, care scotea un fum mai gros decat un şemineu, un aragaz cu butelie, şi puşca de vanatoare. Vestita lui puscă cu care omora şi lupi şi urşi şi pume. Şi tot nu apare.

Într-un final se lasă seara. Kate zgribulită lângă şemineu, încearcă să aprindă focul cu nişte vreascuri şi un cremene. -Futu-i! Aruncă cremenele pe podea şi fuge spre baie, sugându-şi degetul lezat.

-E pentru ultima oară când mai încerc să aprind focul cu porcăria aia! Unde eşti?

Lacrimile izbucnesc, se lasă greu şi icnind pe lângă chiuvetă, pe pardoseala băii. Tremurând, râguşind, cu saliva curgând în colţurile gurii, cu ochii roşii ca focul neaprins, adoarme strângând între palme covoraşul albastru de pe jos, în frig şi singurătate.

Vise dau năvală, adulmecă prada, strâng neuronii la un loc şi accelereaza R.E.M.-ul…

 

III

Aleargă, aleargă. Întuneric peste tot. Nu vede. Nimicul mohorât o cuprinde. Îşi aude doar paşii călcând goi prin pustiu. Îşi aude gâfâielile răsunând din pieptul uscat şi obosit. Lacrimi înţeapă ochii şi obrajii şi gura seacă. Păru-i sare în goană pe gât şi plezneşte peste piele. Se simte nulă. I se face frig şi teamă.

Aleargă, aleargă. Se simte deodată urmarită. Aude răgete surde în spatele ei, aude gâfâiala bestiei ce se ţine în beznă după ea. Constată ca e goală, lovindu-se în fugă de crengi şi vreascuri şi plante urzicătoare, care înţeapă pielea şi ustură.

Aleargă, aleargă. Bestia se apropie. Îi e frică să se întoarcă să o privească. Spaima o cuprinde, iar glasul său se face auzit în ţipete de disperare. Bestia răspunde cu un răget. Îi simte ardoarea ochilor în ceafă, îi simte respiraţia vălmăşindu-i părul.

Aleargă, dar nu mai poate. Se împiedică şi cade. Şi bestia…

 

IV

Din nou dimineaţă. Şi din nou singură. Sângerarea s-a oprit. Covoraşul cu urme roşii primeşte traiectul hainelor murdare şi pătate, cu piciorul, în coşul de gunoi. Kate se uită în oglindă. Cearcăne, un păr în care se pare că a dormit o cloşcă, un ten care strigă după ajutor, un alb al ochilor ce pare a fi injectat cu marmeladă. Nu îi mai pasă de nimic. Nu îi pasă că nu s-a spălat de doua zile, nu îi pasă că nu a mâncat sau nu a dormit. Şi coşmarul – cel mai urât din viaţa ei. Hipnotizată, ca un nenorocit care a ascultat glas de sirenă, iese din casă în câmpul deschis din faţă. Soare, vânt şi albine. Merge mai departe, chemată parcă de o voce indescifrabilă, care nu poate să nu o asculte. Ajunge în pădure, printre copaci zdrenţuroşi şi scorburi locuite de întuneric şi printre rădăcini cu dorinţe aeriene, printre mărăcini şi tufişuri şi urzici. Vocea o cheamă, ca trasă de sforile invizibile ale unui păpuşar, prin pădure, prin locuri în care nu a mai fost vreodată. Se lasă noaptea, şi continuă mersul hipnotic spre bezna de nepătruns a pădurii.

S-a oprit. De abia acum realizează unde e. Singură. În frig, în propriul coşmar…

 

V

Ştia acum că nu se va mai întoarce. Ştia ce avea de făcut. Ştia că trebuie să se întâlnească cu bunicul şi ceilalţi membrii ai familiei care au dispărut. Ştia că doar aşa va scăpa de singurătate şi nelinişte. Kate simţea cum bestia se apropie şi o urmareşte – foamea de necunoscut. Dar vocea aceea hipnotizantă, nu avea de unde să vină decât din interiorul propriului encefal.

-Am înnebunit? Sau am fost nebună şi nu mi-am dat seama?

Încă cu inima scăldată de adrenalină, paşeşte cu grijă prin pădure.

-Da! Parcă aud.

Sunetul indeşcifrabil şi uşor al unui izvor. Călcând pe crengi zgomotoase, în lumina unei luni anemice şi a unei ceţe pornind din gura fumegândă a peşterii din apropiere. Apa rece şi calmă, sorbită cu poftă, cu ardoarea stingerii. Kate priveşte în apă.

Gura micuţă cu buze cărnoase, nasul fin şi jucauş, ochii ca două margele aprinse, părul negru şi creţ, au dispărut. În apa izvorului se afişa o femeie – o femeie albită – fără vreo urmă de tandreţe, cu faţa scăldată în ceară, riduri profunde şi extinse, doar ochii mai aminteau de jovialitatea a celei ce poate odată a fost Kate.

Surprinsă, ridică privirea sub luna surdă, care nu se dorea îmbrăcată în nori. Îşi pipăie buzunarul de la cămaşa de noapte. O hârtie. Ba nu! O poză.

O poză veche şi decolorată înfăţişând o tânără şi un domn în vârstă, zâmbind împreună. Nu îi recunoaşte. Întoarce poza. “Împreună pentru totdeauna. Te iubesc, Kate! Bunicul”.

-Kate? Care Kate? Eu? Eu sunt “aia”?

O lacrimă răzleaţă se dă de-a rostogolul pe obrazul supt şi pătat de ani. Cade şi taie vântul, mângâie suspinul, şi atinge faţa pozată a bunicului. Dedesubt, o ştampilă şi încă o scriere: Kate – 409. Spitalul Psihiatric “Carul Mare”, Carolina de Nord.

de “under sand”

 

R.R.A.

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 3.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 0 votes)
Carul Mare, 3.5 out of 10 based on 2 ratings