Marţienii

Era seară. Liniştea  învăluise natura, iar luna era martora nopţii. Totul era de un calm ieşit din comun. Încercam să mă concrentrez asupra unor teme pentru şcoală, fiind în clasa a V-a, dar gandul îmi fugea la alte lucruri. Cum se poate să fie aşa de linişte? Nici măcar o uşoară adiere de vânt şi nici măcar un animal nu se vedea sau se auzea pe afară. Deodată s-a luat curentul. M-am uitat atentă către geam, unde am văzut o lumina albastră, care se apropia încet, încet de fereastră. Geamul era uşor deschis şi, deodată a început să bată vântul,  perdeaua a fost ridicată, iar un obiect ciudat asemănator cu farfuria zburătoare se oprise în aer lângă ferestră. Am făcut  paşi în spate, iar din farfurie au ieşit trei omuleţi ciudaţi. Înfăţişările lor nu erau deloc comune cu ale pământenilor, ei erau îmbrăcaţi în costume verzi, aveau ochii imenşi, nu aveau sprâncene, pleoape, nas, şi abia li se vedea un contur uşor de buze. Mâinile lor erau scurte şi corpul şi picioarele erau lungi şi se sfârşeau cu nişte degete  grase şi fără unghii. Degetele de la mâini erau în număr de 10 la fiecare mână, iar la picioare câte 20 de degete pentru fiecare picior. Primul meu instinct a fost să arunc cu lampa de pe birou în ei, dar s-a auzit o voce de la cel din mijloc:

–          Un!Un!Un ecaf atsa. Ăs un ipiţ!

–          Poftim? Ce tot spuneţi? Nu ştiţi să vorbiţi limba noastră, cea a pământenilor?

–          Un ion, ainetepăc ărtsaon!

Am observat că apăruse un alt marţian care arăta la fel ca ceilalţi, cu excepţia că acesta avea un turban pe cap.

–          Cătălina! Trebuie să-mi promiţi că nu o să mai spui nimănui ceea ce vorbim noi acum şi despre existenţa noastră, spuse acesta.

–          Nu o să mai spun nimănui, dar te rog, să-mi spui de ce tu poţi vorbi aşa, iar ceilalţi nu pot?

–          Eu sunt conducătorul lor. Turbanul meu este semnul că eu sunt cea mai importantă persoană. Ei sunt elevii mei. Marţienii nu ştiu să vorbească limba pământenilor deoarece nu au studiile mele. Ei sunt copii, nu au decât 10.000 de ani.

(Incredibil! mi-am spus în gând!)

–          Dacă ei au atâţia ani şi sunt nişte copii…!

–          Eu sunt marţian matur, am 500.000 de ani, dar cel mai bătrân marţian este bunicul meu de la care am învăţat limba română, el are un miliard de ani. Poate peste 300.000 de ani o să înveţe şi supuşii mei foarte bine aceasta limbă.

–          Păi şi ei acum pe ce limbă vorbesc?

–          Dacă ai fi fost atentă, ţi-ai fi dat seama că ei spun cuvintele invers. Prima propoziţie s-ar putea traduce astfel: ,,Nu! Nu! Nu face asta”, iar ei au spus: ,, -Un! Un! Un ecaf atsa!”. Urmatoarea a fost: ,,-Să nu ţipi!”, ,,Ăs un ipiţ!”, iar cea din urmă ,,–Nu noi, căpetenia noastră!”, ,,Un ion, ainetepăc ărtsaon!”.

–          Incredibil!

–          Noi aşa învăţăm orice limbă, a pământenilor, citind cuvintele invers, până o perfecţionăm, şi în câteva sute de mii de ani o vorbim ca voi.

–          Şi ce căutaţi aici?

–          Vroiam să ne întâlnim cu un pământean şi să-l putem atinge, pentru a face un experiment. Noi ne ocupăm cu dezvoltarea unei tehnologii senzoriale. Îmi dai voie să te iau de mână?

–          Da!

Am întins mâna, iar deodată  am simţit un fior. Mâna lui era rece ca gheaţa, parcă nu avea sânge în el. După ce mi-a dat drumul la mână simţeam că îmi arde cineva mâna, iar după ce m-am uitat în palmă, am văzut că palma mi se colorase în albastru.

–          Cum ai făcut asta? l-am întrebat curioasă.

–          Nu am făcut nimic! Pielea pământenilor se pare că este mult prea fină. Mai trebuie să lucrez la proiect.

–          Te rog să-mi spui de unde îmi şti numele?

–          Noi avem o listă cu toţi oamenii şi numele lor.

–          Sunteţi grozavi! Cum reuşiţi asta?

–          Avem un aparat pe care noi îl numim cumcui, şi care înregistrează naşterea sau moartea persoanelor de pe pământ.

–          Şi unde este situată galaxia voastră?

–          La această întrebare nu-ţi pot răspunde, pentru că oamenii ne-ar găsii prea uşor deoarece suntem mai aproape decât vă puteţi imagina.

–          O să mai primesc vizite de la voi?

–          Da! Peste 2000-3000 de ani!

–          Cine o să mai trăiască atât?

–          De ce?

–          Eu dacă mai trăiesc 70 de ani sunt mulţumită!

–          Poate o să trăieşti mai mult! Noi facem cercetări să vedem de ce muriţi atât de repede. Dacă găsesc un elixir, te anunţ. O să îţi trimitem mesaje de pe galaxia noastră!

–          Cum?

–          Ţi le aruncăm în balcon din cer.

–          Bine! Mă bucur că o să comunicăm. Dar biletele în cât timp ajung?

–          În aproximativ 10 ani. La revedere!

–          La revedere, le-am spus, şi au dispărut fără urme. M-am uitat la ceas, iar spre surprinderea mea era ora 6 dimineaţa, iar atunci când ei sosiseră nu era decât ora 21:30. Mi-am dat seama că timpul petrecut cu ei a trecut foarte repede. Am vrut să mă culc, dar de curiozitate m-am uitat în palmă unde în locul culorii albastre apăruse o imagine cu mine şi marţianul, atunci când am dat mâna cu el. N-am mai putut dormi de bucurie, şi am aşteptat să se facă ora 8 dimineaţa pentru a servi micul dejun în familie. Spre nefericirea mea, atunci când am vrut să arăt imaginea părinţilor, aceştia au crezut că am simţul umorului dezvoltat. Apoi mi-am dat seama de ce nu mă credeau, pentru că acea imagine dispare când vreau să o arăt cuiva, dar voi trebuie să mă credeţi pe cuvânt că poza cu prietenul meu marţianul şi cu mine există! Rămâneţi alături de mine, şi vă voi ţine la curent cu noile informaţii de la prietenii mei extratereştrii. Ep Dnâruc!

 

de Păun Cătălina Cezarina