Abisul amintirilor

Reflectez prin prisma trecutului şi tind să mă afund în  amintiri. Pentru prima oară nu ştiu cum sau cu ce să încep. Mergeam alene ,pierduta printre gânduri,lăsând în urmă doar lacrimi. Un şir de amintiri străine mi-au trecut prin faţa ochilor vrând să-mi arate drumul spre libertate. Fericirea ce mi se conturează câteodată pe chip dispare cât ai clipi şi, inconştient tratez cu un zâmbet fals orice om cu care privirea mi se uneşte.

Încep a vedea doar ce vreau să văd şi să cred doar ce vreau să cred, mă mint singură încât după o vreme , minciunile mi se par adevăruri. Privesc in trecut ori de câte ori vreau, însă paşii mei se îndreaptă mereu spre viitor ,dar unde ne ducem dacă drumul are sens spre nicăieri?

Îi şoptesc stingher timpului surd, dar faţa trădează copilul din mine, doar ochii din umbră,inocenţi mai reflectă puritate. Sunt prizonieră ficţiunii erodate de real şi simt cum totul se transformă în nemărginite semnificaţii ale creaţiei.         Gândindu-mă la sufletul plin de suspine ,timpul începe a plăti pentru fiecare lacrimă scursă pe obrazul singurătăţii. Am pierdut tot ce aveam fără a-mi da seama şi credeam că pot zbura , însă mi-e dor de visele acelea, din trecut, acele vise ce ascultau toate sentimentele pentru o secundă, fără a suspina în mii de feluri şi a nu avea curajul să răspundă viitorului presărat cu amintiri.

Nu ar fi trebuit să renască acele temeri ale suferinţei , nu ar fi trebuit sa ignor gândurile ce aduceau răspunsuri vieţii.?          Am greşit, crezând , că viaţa, nu va alege întunecata parte a independenţei?

Nu e drept! De ce trebuie să demonstrez cuiva că zâmbetul meu nu este cumpărat? Că nimicul acela din care poţi crea totul, este universul imaginaţiei?

De ce? Oare de ce?          Fug întotdeauna de acele sentimente ce mă fac să par matură, vreau doar ca destinul să împrăştie peste tot aerul ameţitor ce inundă inima plină de dorinţe.          Asemeni unui zâmbet banal ,se ascund mii de lacrimi pentru a alunga singurătatea amintirilor. Clipele sunt singurele în care mai cred, dar mă opresc gândirii şi ceasul încetează să mai bată.

Încerc a visa în tăcere. Aştern gânduri şi şoapte .            Mă simt abandonată în tristeţe şi încerc să respir ,dar îmi lipseşte curajul. Am aripile frânte de atâta dor  nemărginit şi de atâta călătorie pe meleagurile tristeţii. Oare , de ce lacrimile îşi croiesc mereu drum pe obrazul meu? Căci speranţa e ca o fiinţa ? O ţin aproape de inima mea şi simt cum totul devine nemărginit.

Paşii trişti ai singurătăţii apasă ecoul ameţitor al sufletului şi încearcă a rămâne pe chipul meu abandonat în tristeţe.          Ochii mei sunt prea grei, nu îi mai pot ascunde de realitate. Pleoapele mele ştiu toată povestea vieţii mele şi aş putea să realizez o carte despre fiecare clipă din viaţa mea, însă aleg să imi notez gândurile în rânduri adânci lăsate in sufletul meu.

Ignoranţa nopţii, începe a zbura prin amintirile trecutului şi mă gândesc să zbor prin sentimentele pierdute, dar renăscute pentru a alerga prin indiferenţa vieţii.          Acum amintirile încep a se pierde şi nu mă voi mai chinui să găsesc drumul spre nemurire. Sunt un veşnic muritor! Poate că au rămas foarte multe vise neterminate, foarte multe cuvinte nespuse ,multe sentimente aruncate , dar acum e prea târziu…..Privirea îmi rămâne fixată intr-un loc, iar lumea dispare intr-o secundă .Nu e ciudat? Mie aşa mi se pare.          Cresc. Şi odată cu venirea timpul mi-e frică să devin matură.          Unele persoane se schimbă atât de uşor…mult prea uşor. Nu vreau să rămân nici eu aceeaşi,dar nici nu vreau să trec printr-un proces de schimbări inutile.

Oare, vreodată nu o să mi se mai pară totul atât de banal ?Oare nu o sa mă m-ai simt un om oarecare printre oameni atât de asemănători?          Oare?… Şi  aş vrea să ajung să am curajul de a mă uita pe fereastră în căutarea pustiului viitor.          Ochii îmi ating nisipul pierdut din abisul amintirilor şi vor să străpungă dincolo de amintirile rămase , ascunse pe fluxul cunoştinţei ce se joacă cu valurile melancoliei. Acum, doar gândurile timpului pot pune stăpânire pe infinita realitate. Încep a porni spre o lume unde inspiraţia si-a pus amprenta , deschid ochii şi privesc in jur. Este o lume nemărginită  unde valurile irealului se destăinuie şi îmi imaginez că sunt intr-un peisaj în care realitatea este uitată, unde respiraţia se opreşte pentru câteva secunde.

Şi, totuşi , clepsidra timpului măsoară clipele ce vor urma…lucrurile , tristeţile, speranţele şi nădejdiile  mele.

de Denisa Maria

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 6.1/10 (7 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 4 votes)
Abisul amintirilor, 6.1 out of 10 based on 7 ratings
  • catalin

    Frumos scris Denisa ! Lasa trecutul ca nu te mai ajuta cu nimic, traieste la maxim prezentul si lasa grijile viitorului pe umerii altora ! La fel ca tine ma intreb de ce oare ne putem schimba in viata asa de mult ? Ca atunci cind sintem copii si adolescenti nu exista atita miniie, rautate , invidie , birfa in noi ! cu trecerea anilor din pacate astea parca ne domina incet, incet , dar sigur .
    P.S lasa tristetea la o parte din sufletul tau !

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)