Stacakie & Al de Sus

de Aurel Brumă

Cel de Sus

Cel de Sus s-a pus pe tuşit. Clar. Ceva nu e-n regulă. S-a modificat pehaşul, cromatica, siner-gia, energia, veselia în noile campusuri.

–  Dragii mei, stăm rău cu targetul ′′intrărilor′′.

Toate privirile s-au înşurubat pe zona animatoarelor, a vivandierelor mortale. La fel de brusc acestea s-au înşurubat dinaintea oglinzilor din Sala Consiliului Superior. Faţă în faţă, damen-tangou: cioburi, colaje cu părţi încă atinse de hidoşenie, produse expirate, lipsă de garanţie, amâ-nări.

–  Avacuuuum!

Avacum, şeful resurselor celeste îşi scotea un punct negru de pe nas. Era atât de adâncit în această sanogenă operaţie intimă încât abia la a doua strigare de cor antic apăsă, gata de leşin, butonul bleu al transportatorului.

–  Aici sunt, Prea Sus Înalte.

–  Ai un punct negru.

–  Da. Pe nas.

–  Nu. Pe fişa de evaluare profesională. Unde ne sunt muritorii? De ce sunt goale aneleurile noastre şi prea pline aneleurile ălor de jos?

Pauză. Meditaţie colectivă pe muzică de fond, Simfonia Destinului Problemei. Gândurile tot mai profunde răvăşeau faţa de masă a mesei pe care se plimbau total nesimţite vacile domnului. Ajunseseră pe marginea din stânga, gata să dispară din câmpul vizual al cui se uita la ele când, stupidă şi soprană de coloratură, o arhangheliţă inferioară (treapta a treia de salarizare), ridică două degete.

–  Prea Mult Înalte, am o idee.

Cu atenţie maximă, ferindu-se de lama ascuţită a privirilor celor care priveau, ajunse lângă Cel de Sus şi, ridicată pe vârfuri, şuşoti ceva greu  perceptibil pentru auzurile date la maximum ale ălorlalţi: generaţia asta de obraznici, care mereu se bagă în faţă!

Dar de pe faţa Celui de Sus un zâmbet larg se disipă concomitent într-un dublu curcubeu celest.

 

Maria & Stacachie

–  Mărie, îs două curcubee pe ceri!

–  Două în capul tău de beţiv. De unde şi până un’ să fie ce nu este, ce nu se ex…

Şi rămase încremenită pe prepoziţia pe.

Pe cer, întru adevăr, se lăfăiau fără pic de milă 2 (două) bucăţi curcubee: unul mare şi unul şi mai mare. Împreună dar separate, ca Maria şi Stacachie, până ce moartea le va despărţi.

–  Cum să fie curcubee pe seceta aiasta prelungită cum tranziţia?  Secetă e-n capu tău de năroadă.  Cum să fie secetă dacă îs curcubee şi curcubeele, ca şi ciupercile, cresc, cresc şi se dezvoltă din ploaie?! O să plouă.

–   N-o să. No, că-ntâi îi ploaia şi pe urmă curcubeul. Întâi oul şi pe urmă ecloziunea în condiţii ştiinţific stabilite.

Clar, conchise Stachie, asta s-a bolunzit efectiv de când se uită la tele-enciclopedia. După cât de năroadă este mai e şi proastă. Îi stă minunea pe bagdadia capului şi din trei cuvinte o trece în troaca porcilor de parcă ai vedea zilnic două sau trei curcubee. Plus că mai vrea să prăşesc şi po-goanele alea de popuşoi, să duc vaca la imaş, să…  Nu, aşa nu mai e de trăit.

–  Adio şi pa, tu, femeie!

–  Un′te duci?

–  Să dau colţu.

Şi se opri după colţ,  la crâşma lui Pâcku.  Două rachiuri în scurt şi al treilea şi mai în scurt…

–  Ce-i Stachie?

–  E curcubeu ră′ situaţia. M-am săturat de viaţă: muierea bătrână dar şi rea, vaca stearpă, pro-ducţia de perje naşpa, vecina în Eurlanda. Gata. Mă condamn voluntar la trasul pe roată.

Şi porni împungând aerul ca boul spre european. Dar europeanul gol-goluţ, în criză totală de vehicole, şmecheri, tipe fasolite pentru pozele prin satelit. Ceva mai încolo erau câteva roţi în staţionar dar locatarii se chiorau la curcubee mai ceva ca la eclipsa de soare sau falimentul celui de al şai′şpelea guvern pe anul în curs.

Eclipsă de maşini, eclipsă de roţi.

În sfârşit, pe panglica europeanului de dincolo de dâmb, văzu arătarea.

Pauză de-o ţigară.

 

 

Vine Moartea cu trăsura

doi de zdrong

şi zdronga-zdrong

şi pe capră, Capra Morţii

cu livrea şi cu lampas,

vin exact,

exact la ora

care este, că n-am ceas.

 

Vine Moartea cu trăsura

şi trăsura pe tramvai

şi tramvaiul pe o coamă

delurind cum dealul dealu,

trotuaru,

malu,

valu

şi mă doare encefalu,

moartea nu,

că ea nu doare,

cum parfumul la o floare,

cum şi moartea la un om.

Stă la ceas şi ceasul nu,

că-i bolnav de timp şi poate

nu e locul de acu

pentru da

la nu

şi nu

văd ce scrie mai departe

că s-a pus un poliţai

peste ochiul roş la verde

şi din ceas acuma nu,

dar chiar nu,

nimic se vede.

 

Cum să vezi ce nu se?

Nu se!

Ce a fost, în scurt,

se duse.

Vine Moartea cu trăsura

zdrongănită-n caldarâm.

Pălăria şuie, luie

şi nici Moartea parcă nu e

după cum e Morţii rostu

şi la august, August Prostul.

 

Curge timpul şi ne plouă

babe nu,

că nu sunt ouă.

Casa dulce, dulcea casă

bombonită se dizolvă

în cuvânt,

cuvântu-n vorbă,

vorba-n scurt,

înjurătură.

 

Vine Moartea în trăsură.

 

 

Arătarea

Ditai haramu de gloabă, cheală, saşie, lungă de trei lungimi, parcă spânzurate în loitrele căru-ţei , dacă aşa ceva poate fi căruţă, că lăsase şanţ în asfalt din butucul fără roată, fără spiţe şi lipsă. Iar sus pe capră, capra-caprelor, talpa-iadului, baba. Juca tananica şi din scheletul mâinii roită de muşte făcea semne largi, chemătoare.

–  Hai, hai, aruncă-te!

Iar Stacachie – marmură de granit în mijlocul drumului. Privea cum căruţa şi baba şi gloaba creşteau, creşteau, gata-gata să-l dezghioace, să-l facă ferfeniţă, arşice, rumeguş, tărâţe.  Şi se aruncă dar spre înapoi, exact în şanţul pentru cazuri de urgenţă şi ploaie. Stâlpul de kilometraj arăta zero, că restul de cifre le furase cine ştie ce alt netot.

Deasupra, printre cele două curcubee apăru hârbul de faţă al babei.

–  Voiai să dai colţul, Stacachie, om fără de cuvânt. De două ori ai jurat astăzi!

–  Rachiu prost, cocoană. Vorbea rachiul din mine. Cum să vreau să mor tocma’ acum când ne bucurăm de secetă prelungită, de mană la vaci şi o nouă schimbare de guvernare?!

–  Adică am bătut drumul degeaba? Mă laşi fără diurnă, fără compensaţie de gropi şi spor de target?

–  Cam aşa.

–  A doua oară, să vrei şi nu mai vin.

–  Nu tu vin, nu tu rachiu, nici Stacachi în săcriu, măi tată măăi! Pa şi albeaţă uşoară doamnă-domnişoară.

 

 

Arătarea a doua

Şi parcă lui Stacachie i se puse iarăşi de trai. Fie pâinea cât de rea, tralala, la, la, la. Trăiască governu şi tranziţia că mai urâtă ca moartea nici moartea nu e. Şi rupse două corcoduşe din cor-coduş aşa cum altul, poate sincronic şi-n acelaşi timp dar în alt spaţiu, un Avacum,  rupea două smochine dintr-un smochin sau două măsline dintr-un măslin. Şi se opri cu numărarea pomicolă fiincă sus, de pe dâmb, cobora lin, ca lebăda pe ape, un Hummer Mariage lung de zece metri şi ceva, poleit, aurit, scânteind ca o altă minune, a doua pe ziua de azi, dar nu pe cer ci pe şosea. Se lăţea asfaltul să încapă minunea. Când o fi să zică celor din crâşmă vor crede că am rău de cor-coduşe.

 

Hummerul se mişca silenţios de se-auzeau greierii şi, la fel de silenţios, opri lângă Stacachie. O uşă se desprinse şi din adâncul maşinii, de la volan, şoferul cu surplus de dinţi salută la cozo-roc, ca Churchill în filmul ăla documentar cu crocodili şi nemţi, şi îi redirecţionă atenţie spre către în spate. Du-te, caută, Stacachie.

Şi merse spre acolo. Doaamne! A treia minune pe ziua aceea. Femeia! Nu femeie, un înger, o Îngereasă cu toate cele de pomenire veşnică şi chiar suplimentar. Felin curbată pe lăţimea ban-chetei te absorbea cu întreaga ei fiinţă.

–  Urcă, dragule.

Şi Stacache ridică un crac spre peştera comorilor. Un crac, al doilea, uşa rabatată şi fâşâitul lin al roţilor în mişcare.

–  Wisky, Cola, rom Jamaica? O icră? Pate-fois? Cocobil tărcat?

Din peretele despărţitor, dincolo, era Dinţosul. Nevăzut dar bănuit dincolo de sertăraşele cu sticle, sticluţe, gustări, fructe şi lumânări. Iar în stânga Dânsa, Închipuirea. Iar închipuirea îi pusese deja palma pe genunchi, ceva de 621 de wolţi şi ceva.

–  Serveşte, Stache. Ia şi o tabletă, două. Te vei simţi mai tânăr cu 50 de ani.

–  Poţi şi trei, completă Dinţosu pe post de peşte prăjit.

–  Bine. Trei să fie.

Şi o căldură binecuvântată urcă în coşul pieptului şi în  jos şi mai peste tot, senin, catifelin, răscolitorin şi tandrin. Ceva, braţele alea lipsă la madam Venus, mângâiară aerul, aura frunţii şi umerii lui Stacachie. Înclinare domoală, alunecată, şi pe tâmpla sa zvâcnea proeminent şi cald inima prea-frumoasei.

–  Cine-mi eşti, minunea-minunilor?

–  Moartea, Stacachie. Moartea.

Din perete deschidere de geam şi Dinţosul.

–  Conform normelor CNA şi situaţiei de cacao, doriţi să coborâţi, domnule? Să opresc?

–  Opăreşti, asta, opreşti pe măta, nenorocitule!  Lasă-mă în moartea mea.

Şi reaşeză palmele pe cele două curcubee rotunde, adunate, împărtăşite.

 

 

Privirile

Privirile celor din Sala Consiliului Celest devorau calm imaginile experimentului, ecranul, perechea, locul fructului oprit din mulţimea fructelor risipite în jurul celor doi.

–  Gata, copii, hotărâ Cel de Sus. Ajunge pentru astăzi. A câştigat arhangheliţa. Şi de acum, din acest moment, lansăm schimbarea, Avacum.

–   Da, Prea Înalte. Priveşte.

Şi în prelungirea degetului său arătător reflectoarele decopertară asistenţei Compartimentul restructurat al Curieratului ălor duşi ca aduşi. Babele dispăruseră subit şi în locul lor, de sub mătasea de abur a hlamidelor transparente zâmbea imaginea multiplicată a frumoasei din Hummerul Mariage, secvenţă care obligă asistenţa să se ridice în picioare şi chiar mai în sus. Oglinzile se recompuseră din propriile cioburi şi însuşi Avacum, şeful de Cadre Celeste scoase un oftat la gândul imposibilei sale expieri.

 

Da, asta-i: marfa ca marfa dar ambalajul contează!

 

 

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 3.5/10 (4 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: -2 (from 2 votes)
Stacakie & Al de Sus, 3.5 out of 10 based on 4 ratings
  • NOx

    Un text foarte interesant

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 8.0/10 (1 vote cast)
    • horia crios

      Prietene, NO10, domnia ta, prin comentariul lapidar care-ţi aparţine, m-ai pus pe gînduri: eşti ambidextru sau ambiguu? Despre care text este vorba? Al meu ori al domnului moldovean?

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • horia crios

    Lucrarea, aparţinând cuiva priceput în tainele condeiului, aduce oarecum cu stilul lui Mircea Micu dar forma frazei mă duce cu gândul la modul de a se exprima al moldovenilor. Oricum, mai bine aşa decât ieftinităţi ! Ca să mă exprim academic, este o chestie mişto !!!
    Vine Moartea cu trăsura
    Şi-are mii şi mii de ani,
    Cine dracul a chemat-o,…
    Mama lor de huligani!
    Şi birjaru-i beat domniţă
    Şi-are 20 de ani.
    Vine birja şi n-am bani–
    Cine dracul a chemat-o?
    Mama lor de huligani!!!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (2 votes cast)