El: Ce faci?

Eu: Alerg.

El: Încotro?

Eu: Cum? Ce întrebare e asta? Încotro aleargă toți.

El: Hai. Vino cu mine

Eu: Dar…

El: Acum

(tăcu)

El: Știi cine sunt?

Eu: Ar trebui?

El: Știam că mă cauți. Acum știi și tu.

Eu: Dar..

El: Greșesc?

Eu: Poți să greșești?

El: Crezi că eu pot greși?

Eu: Nu mai înțeleg nimic.

El: Nu e nimic de înțeles. Auzi?

Eu: Ce?

El: Liniștea. Închide ochii.

Dintr-o dată se făcu lumină. O lumină orbitor de grea și dureroasă pe pleopele mele. Încerc cumva să îmi feresc ochii cu palmele, iar după un moment de confuzie reușesc  să mă dezvelesc de cearșaful alb ce mă acoperă.

Mă ridic buimac in picioare, iar câteva secunde mai tarziu imi dau seama că sunt într-un loc cunoscut. E camera în care mi-am petrecut copilăria – deși goală, cu pereții albi, îi recunosc ușa masivă de lemn și patul în acceași nuanță maro stins. Îmi întorc privirea spre fereastră și dau să aleg spre ea, dar ceva ma oprește. Camera asta are două ferestre –nu poate fi camera mea. Și totusi, ea e.

Ezitant, mă îndrept către prima. Mă sprijin de pervazul jos și întind capul către geamul care dă în stradă. E strada în care am copilărit. Deodată, un băiețandru alergând în haine murdare, se oprește în dreptul ferestrei mele: “Ce faci, vii azi? Știi de când te aștept?”

În gândul meu – Vorbește cu mine?

“Da, da, chiar cu tine vorbesc!”

Ce arătare mai e și asta? Mă ascund speriat după peretele din stânga ferestrei, însă el continuă să strige din ce în ce mai puternic:

“Ai să ieși la un moment dat! Cât crezi ca poți să mai stai?”

Îmi țin respirația preț de câteva secunde și mă uit din nou, furiș, spre fereastră. Copilul nu mai e, e liniște. Ce ciudat, pe strada asta nu era niciodată liniște.

Mă îndrept curios spre fereastra alăturată, dar întunericul lăsat brusc și bubuitura puternică a ploii mă fac să tresar. O durere amețitoare de cap mă fulgeră de la o tamplă la alta și mă îngenuchează. Mă ridic cu greu, sprijinindu-mă de pervaz. Printre picături, văd cum pe trotuarul străzii înguste trece un domn grăbit, cu umbrela deschisă. Știu de undeva umbrela asta – Stai, e a mea – și paltonul e al meu! Cine o fi bărbatul ăsta așa grăbit?

Cu pași repezi, dă peste un cerșetor îngrămădit pe marginea trotuarului. Se împiedică și strigă nemulțumit: “Cine mai are timp și de voi acum? Nu plouă pentru toată lumea?”

Furia lui mă sperie. Ce om… Ahhh! Durerea de cap mă face din nou să îngenunchez. Dintr-o dată, ușa de lemn se deschide cu putere. E soția mea. Ploaia de afară i-a increțit șuvițele castanii, unele mai lungi ca celalalte.

“Maria, ce bine că ai venit. Trebuie să plecăm de aici. E plin de ciudați pe strada asta.”

Femeia iubită mă ia in brațe. Doamne, ce ușurare, aproape  credeam că am înnebunit.

“Hai, vino să te întinzi puțin. Cred că ești slăbit.”

“Da”

Mă ajută să ajung la pat, iar apoi se așeză pe marginea lui, întinzând cu mana pătura învelită în cearșaful alb.

“Hai, închide ochii, eu sunt aici.”

Deodată se făcu liniște – o liniște de-a dreptul supărătoare ce mă face să-mi revin din amorțeală. Mă trezește o mână caldă ce îmi mângâie fruntea.

“Maria? Unde e Maria?” mă uit speriat în cameră, în timp ce femeia cu părul strâns în coc și halat alb încearcă să mă liniștească:  “Nu te agita prea tare!”

“Ce s-a întâmplat? Unde e Maria? Cine ești tu?”

“Eu am grijă de tine. Ai avut un accident aseară. O mașină a dat peste tine. Nu mai știi? Domnul cu umbrela care te-a împins?”

“Cum? Eu am văzut un cerșetor, dar am văzut, nu a pațit nimic! Doar nu sunt eu ăla!”

Femeia zâmbește calmă iar asta mă scoate din minți.

“Povestește-mi!” Ea nu zice nimic. Aproape că are un surâs ironic în colțul gurii. Asta mă scoate din minți. “Gata! Până aici! Eu plec din locul asta!”

Dau să cobor din pat și mă arunc spre ușă, însă durerea asta blestemată de cap mă răpune iar, înainte de a-I atinge clanța.

“Fereastra” îmi șoptește liniștită femeia cu părul prins în coc. Ce vis o mai fi și ăsta? Dar nu, sângele care tâșnește sub pielea genunchiului  lovit în cădere și durerea surdă mă fac să cred că e cât se poate de real. Mă uit neîncrezător spre ea, însă îmi face un gest încurajator din privire.

Mă supun și mă îndrept cu aceeași neîncredere spre fereastră. “Ah, da, știam eu! Maria, ce bine că ești aici!” Din stradă îmi fac cu mana soția și copiii mei. Entuziasmul mă face să trag cu putere de mânerul ei, încercând să o deschid, însă rigiditatea lemnului masiv nu-mi dă nicio șansă. “Maria! Așteptă! Fac eu cumva să ajung  la voi!”

O mașină neagră oprește în dreptul lor – copiii sar primii în ea. “Maria! Ce faci! Asteaptă, am zis că vin acum!” Mă îndrept cu furie către ușa camerei, trag de clanță cu putere și deschizând-o, o neputință și mai mare mă cuprinde. “Ușa e zidită? Cum e posibil așa ceva?”

Mă arunc asupra femeii cu coc de pe marginea patului – mâinile mi se încleștează în jurul gâtului ei.  “Scoate-mă de aici! Acum, am zis, scoate-mă de aici!”

Dintr-o dată, durerea îmi sfredelește din nou tâmplele și mă prabușesc în întuneric.

“Domnule Voinescu, trebuie să acceptați ideea că familia v-a părăsit din cauza dumnevoastră. Ați închis în sufletul dumneavoastră un copil pe care nu l-ați lăsat să iasă niciodată afară. L-ați văzut cerșind ajutor, dar l-ați lovit cu piciorul. V-ați lăsat soția să plece fără a încerca măcar să vă salvați căsnicia. Iar în final ați încercat să ucideți ce a mai rămas din ea. Îmi pare rău, dar nici eu, ca doctor nu vă mai pot ajuta.

Cred că vă dați seama, numai dumneavoastră vă puteți regăsi. Opriți-vă doar și ascultați liniștea”.

Eu: E liniște.

El: În sfârșit.

 de Ciuta Catalina