Apelul lunii

S-a trezit înfăşurat într-o sudoare rece. Luna doar ce îşi termina traseul. Cerurile atunci se  deschideau într-un albastru palid. Sa ridicat din pat şi sa îndreptat câtre fereastră, a mângâiat geamul, trasând cu degetul traiectoria pe care ,probabil, o avusese vrednicul astru, în visele sale. Era desculţ şi buimac, încă legat de somn, aşa cum luna încă era legată de acea noapte.

A păşit uşor pe duşumea, înaintând haotic pe holul care ducea spre bucătărie. Acolo mama lui şedea la masă, pe scaunul din mijloc, cel cu faţa înspre perete, vorbea la telefon. Firul i-se încolăcea înjurul braţului. I-a zâmbit şi i-a întins cealălaltă mână, ca să îî strângă uşor degetele în palma ei rece.

Podeaua era umedă, şi mama ia arătat unde trebuie să se aşeze, continuând să şoptească în receptor. Era încă prea somnoros să încerce să îi descifreze cuvintele, aşa ca a ascultat-o aşezându-se în locul indicat. Mâna ei ia sa îndreptat spre o cădiţă. A recunoscut-o, deşi nu o mai văzuse din copilărie.                                                                                                                                    Sa aşezat în cadită, şi a încercat să o privească atent: lumina albă de afară îi mângâia tălpile care îi zăceau în apa al cărui nivel creştea uşor. A simţit că începuse să plutească şi a devenit distrat de acest lucru. A găsit o sticluţă de ojă în cădiţa unde şedea şi a început să picure din ea în apa care era în jurul său şi care învelea podeaua bucatăriei. Fiecare picătură plutea clar în lumina albă a dimineţii înainte să se împrăştie uniform în balta adunată. După un timp, tălpile roşi ale mamei au venit lângă ale sale, erau  acum iarăşi faţă în faţă. Ea purta cămaşa de noapte cu imprimeu floral rar, pe care o purtase dintodeauna, care îi ajungea pănă la glezne, roşaţa nu apucase încă să o strice.

Sa aşezat şi ea în cădiţă şi au plutit împreună un timp, privindu-se doar, fără să îşi vorbească. După ce a înţeles, el a îmbrăţişat-o năpustit. Ea la mângâiat pe obraji şi ia spus :

–          Ştiu. Ştiu ce vrei. Eu ştiu, dragul meu.

Când a auzit cuvintele un zâmbet de bucurie primară ia despicat chipul. Parcă se întorsese în timp, şi era atât de conştient, atât de treaz, încât simţea emoţia cum îi radia prin trup. Simţea atât de ascuţit totul. Avea iarăşi inima uşoară, în braţele mamei totul era bine, palmele ei îi şterseseră toată  năpăstuirea. Au stat un timp plutind în derivă în apa roşie…

Lumina de afară era tot mai puternică, ca şi când un reflector stătea asuprit asupra lor, lumina invada camera de peste tot. Sa desfăcut lent din încleştare şi a mers bucuros la geam. Afară pe asfalt, pe copaci, pe maşinile îngrămădite ale vecinilor se aşterneau fulgi mari de zăpadă:

–          Mamă, ninge! Afară ninge!

–          Nu dragule, afară plânge. E întâi iunie şi afară plânge, aşa e mereu azi.

 de Eugeniu Krön

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 6.8/10 (6 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 5 votes)
Apelul lunii, 6.8 out of 10 based on 6 ratings