În catedrala din Ely

 foarfeca
vremii  
 croiește  cărări aerului 
  frânt 
  în cercuri
inegale 
 prin care
aleargă caii 
 uitatei
inocente 
 cu înstelate
coame 
 și
despletite vise... 

 zidurile  nu mai sunt 
 decât 
 buze de
ceară... 
 păzesc 
 sigiliul
mistic  catacombelor 
 lăuntric
infern 
 sprijinit
tâmplelor din piatră 
 prea
veche,prea rece,prea grea... 

 privesc
îngerii ciopliți 
 aceiași  că odinioară 
 decolorați 
 nu mai au
decât jumătăți de aripi 
 și
totuși încă mai surâd... 

 clopotele au
început să bată... 
 zâmbesc timid și răspund invitației 
 luindu-l de
braț
 pe  Eugenio Montale.... 
 dulce
întâlnire a sufletului meu 
  cu poezia. 

de Villonia Alfonsina