Nu sunt un nimic. Sunt un “ceva”, asa m-a invatat Hugo, prin urmare, fiind un “ceva”, am calitatile si defectele mele. Eu ma consider perfecta pentru viata si exact cum trebuie pentru ca ceilalti sa se poata bucura de mine in liniste. Ei ma considera abstracta… altfel… putin mai nebuna decat majoritatea dintre ei si mai visatoare decat prevede legea. Aud adesea: “Lorena, ne disperi, iar teoria chibritului! Gandesti prea mult! Chemati ambulanta!”, iar eu le raspund sec “ Fantastic!”… poate de asta m-am aventurat in concursul de luna asta, din cauza temei care reprezinta un cuvant pe care obisnuiesc sa il folosesc destul de des, chiar daca sensul pe care l-ati propus voi nu are nicio treaba cu cel pe care il folosesc eu.

Pentru mine tot ce e nou e fantastic; ma uitam pe pagina voastra si am gasit cuvantul “tergiversare”. M-am simtit fantastic de umilita ca nu stiam ce inseamna un cuvant care suna atat de frumos… sau “eros”, aceeasi poveste. Multumesc totusi Google! Aici vorbim de fantasticul unei liceene orgolioase.

Ma minunez de fiecare data cand iau o nota mare si nici macar nu ma pregatisem pentru ora respectiva; mai mare imi este minunea cand scap neascultata o zi intreaga. Eu ador viata si contemplez toata creatia, de aceea rad cat e ziua de lunga daca imi gasesc un partener pe masura. Cu toate astea, eu insumi nefiind o prea mare inteligenta, condamn prostia. Asta e fantasticul unei liceene care nu se omoara cu invatatul.

Il plac atat de mult dar nu am stat impreuna mai mult de doua minute niciodata. L-am cunoscut pe Facebook (asa cum e la moda acum) si am inceput sa ne intelegem. E exact ca mine, varianta masculina doar. Nu m-am indragostit de el decat in momentul cand lui a inceput sa ii placa de o colega de-a mea pe care eu nu o suport. Nu se cunosteau nici ei dar eu, prin minunatul meu geniu, dar mai ales prin extraordinarul meu calculator, le-am facut cunostinta, ca sa ma amuz, nu de alta, stiind ca lui nu i-ar placea niciodata de o astfel de persoana. Inevitabilul m-a pocnit din plin ca sa ma invete ca hazardul ii este subaltern lui, nu mie. Acum nu mai vorbesc cu el insa vorbesc tuturor despe el, chiar si voua. Prezenta fantasticului unei liceene care a incercat sa iubeasca si a reusit sa planga este destul de evidenta.

In fiecare zi sunt supusa unor teste groaznice dar rar le trec pe toate; unul din ele a fost reprezentat de tigari. M-am apucat de fumat fara sa vreau. Toate prietenele mele fumeaza si imi spuneau ca le calmeaza. La putin timp m-am certat teribil cu parintii. Am coborat pana la chiosc, am cumparat doua tigari si m-am dus la o scara sa le fumez; stiam sa trag in mine pentru ca vazusem pe Youtube… senzatia de greata ma coplesea iar ameteala facea sa para ca tot blocul era tinut de capul meu. Ma tineam de banca de langa mine, de parca as fi putut cadea din pozitia in care eram. Nimeni in jurul meu, dar eu vedeam multa lume… Tigarile actionau ca un drog asupra mea. Nu mai continui insa am vrut sa va arat cat de fantastica poate fi viata unei liceene care nu stie ce vrea…

Totul e altfel, la fiecare secunda care trece, insa noi suntem niste fiinte prea superficiale ca sa ne dam seama de asta. Ne interesam doar de chestile extraordinare insa lucrurile marunte care ne creioneaza viata intr-un tablou- prea sters uneori- ni se par prea neisemnate pentru a fi demne de luat in seama de niste fiinte sperioare, ca noi. Fantasticul si fantezia sunt peste tot, asa cum si neinformarea si toleranta troneaza vesnic asupra noastra dar asta nu pare sa deranjeze pe nimeni… Sunt singura careia ii pasa?! Nu vreau! Asa ma voi simti izolata, iar eu nu sunt! Nu stiu de ce am scris toate aceste ganduri care mai mult ca sigur nu intereseaza pe nimeni si nu stiu… Doamne! Cate chestii nu stiu!…

Am vrut sa scriu despre FANTASTIC si am ajuns sa scriu despre mine si despre coonceptiile mele… O porcarie!

Sunt fantastica.

Sau poate nu.

de Enache Lorena