Că mi-am rupt chiar eu aripile…

o ştiu bine,
dar nu regret.
Îmi amintesc că atunci când mi-a gâdilat focul tălpile …
Am zâmbit.

Pierzându-mi  aripile, 
am devenit mai uşoară.
Am început să plutesc deasupra mea…
Apoi ai venit tu.

Mi-ai făcut aripi de piatră
şi de sticlă
şi de cobalt, 
să mă târăsc.

Că mi-ai dat tu aripi …
O ştiu bine,
Dar nu pot să le simt.

de Dumitrescu Roxana