Uneori mă întreb cum de mai am atât curaj să trăiesc, într-o lume în care nu mă

regăsesc .Mi-aș dori să pot explora noi ținuturi, să descopăr alte concepții despre viață și să mi se infațișeze un trai fără lipsuri. Aceste gânduri mă macină de fiecare dată când în așternutul meu,acuz  insomnii necontrolate.Cred si sper căci voi ajunge într-un moment în care îmi voi da seama de valorile pe care le ascund.    În această noapte ploioasă,în care toate gândurile mi se tălmăcesc în cap din cauza unui simțământ rar întâlnit de mine și anume oboseala, adorm brusc în întunecimea camerei mele.       Razele soarelui ,care până acum erau ,pentru mine, semnele  unei întregi nopți petrecute în melancolie, îmi mângâie suav tenul ușor gălbui ,ambele potrivindu-se într-o nuanță apropiată de perfecțiune.’’Ce noapte perfectă ” mă gândeam eu în sinea mea, neștiind ce avea să urmeze acestei bunăstări a mele.   Am simțit lovitura unui trăznet în momentul în care am privit pe fereastră, o obișnuință a mea din fiecare dimineață.Ceva se întâmplase în acea seară, ceva ce a schimbat total  lumea știută de mine. Mii de mașini  împreună cu sute de tehnologii nemaiîntâlnite par să invadeze cerul ca și un stol de păsări călătoare.În acel moment curiozitatea m-a împins spre absolut și am decis să explorez necunoscutul. Pe stradă nu mă simt in largul meu. Privesc de o parte și de alta oameni complet diferiți de ceea ce eu consider  a fi o persoană. Femei ,bărbați, copii par până la cel mai mic amănunt conduși și dependenți de tehnologie. Pe fața lor nu mai există căldura insuflată de generozitate, blândețe  și nu în ultimul rând de iubire.    Îmbrăcămintea lor excentrică este dusă până în ultimul punct al vulgarități, aceasta fiind o normalitate pentru ei. Casele, blocurile și orice fel de locuință au forme bizare de pentagon, piramidă și hexagon. Sunt de nelocuit în concepția mea.    „Dar ce este aceasta ?’’.Deodată, vine spre mine o navă dintre  cele zburătoare. Din ea coboară  o mașinărie cu chip de om. Se oprește în fața mea și îndreaptă în același timp o armă spre mine și spune ‚,Nu ești om ’’, iar apoi nu am mai auzit și văzut nimic altceva decât întunericul din camera mea. A fost doar un vis.   Un fior mi-a trezit trupul, fiorul morții. Ce lecție am învățat, ce bucurie am față de lumea în care sunt părtașă, în care acum simt că trăiesc. Acest,,minunat’’ coșmar m-a făcut să văd fantasticul  pe care îl am lângă mine, să văd viața aceasta minunată ca un dar divin și să iubesc imaginea lumii prezente.

De Claudia Vlad