Locul unde fantezia întâlneşte realitatea

Deasupra tuturor. Şi totuşi niciunde! Nici pe Pământ, însă nici în Cer. De fapt, ce e Cerul? Din ce e făcut? Şi unde e? În jos , ca prin vis, într-o imagine panoramică, alunecă munţii. În jur, aburi albi, cu reflexe argintii. Aştepţi să vezi îngeraşii care apar frecvent în comedii.

Deasupra preocupărilor mărunte de fiecare zi. În eter. Acolo unde viaţa se scurge spre Infinit. Unde începi să înţelegi secretul miilor de existenţe meschine, care cerşesc o fărâmă de extraodinar. Acolo unde şopteşti prima rugă către Atotputernic sau unde nu mai  crezi în nimic şi începi să îţi închipui finalul.

Bunicul a Plecat când eu aveam cinci . Mi-a lăsat mie moştenire toate visele lui. Nu a reuşit să-mi lase şi inima lui bună. Ştiu asta pentru că oamenii m-au înrăit. Dacă mi-ar fi lăsat-o, Pământenii nu ar fi avut ce să-mi facă. Aşa se face că eu, om cu suflet înnegurat, am avut mereu vise frumoase. Bunicul m-a condus la şcoală în clasa întâi, a mers cu mine la concursul de ciclism, a fost acolo când eu am câştigat primul premiu literar, a ales împreună cu mine băiatul alături de care să-mi petrec viaţa. În nopţile lungi de iarnă, când părinţii erau plecaţi, şedeam până târziu de poveşti. Eu mă cuibăream sub pătura groasă, iar Colonelul îmi istorisea despre colegii din armată, pe care eu îi văzusem doar în poze. Însă fotografiile destăinuiau doar o frântură din viaţa lor, un moment fericit.

Pozele spun în cea mai mare parte o poveste fericită. Oamenii nu prea fac poze la înmormântări. Poate, uneori, la pomeni.

Ca după o înmormântare a fost şi sufletul meu când a mi-a murit prima iubire. S-a stins în asfaltul încins, scurgându-se în craterul uitării, ca şi cum nu ar fi existat. Speranţele, precum nişte păsări din care picură aripi  de cenuşă, au supravieţuit. Idealurile şi-au închis ochii în faţa golului ce mi-a cuprins sufletul. Iar Timpul, balsam neştiut al veacurilor de urgii, a pus uitarea ca punte dintre rău şi bine.

De Curcubeu sunt atârnate toate dorinţele noastre. Fiecare culoare constituie speranţa că visele noastre se vor împlini cândva. De noi depinde în ce moment se împlinesc sau se întorc în nefiinţă. Dacă nu le dăm viaţă în punctul maxim al Curcubeului, rămân doar cristale lucitoare a ceea ce ar fi putut să fie artă.

Fantasticul întâlneşte realul în mintea noastră. Avem nevoie de imaginaţie şi vise pentru a ne converti dorinţele în realitate. Iar când am ajuns să avem în realitate ceea ce ne-am dorit o întregă viaţă să nu uităm să visăm pentru că numai visele au făcut posibilă o realitate fantastică.

„ Puneţi-vă centurile! Vom ateriza peste 15 minute ”.

Cu fericire şi groază ne-am apropiat de Pământ.

Astfel a fost prima mea călătorie printre nori. Am simţit că trebuie să trăiesc viaţa fără trecut şi viitor. Am simţit că mi se zguduie credinţa în divinitate. Am simţit că eu, Omul, sunt precum o scamă ce se pierde în iarbă la prima atingere a paletei de covor.

de Doruţa Dumitru

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 6.7/10 (6 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +1 (from 3 votes)
Locul unde fantezia întâlneşte realitatea, 6.7 out of 10 based on 6 ratings