Prin cenuşa Parisului

Buzele nu-mi pot fi folosite ca obiect

Sexual decât de îngeri, doar ei îmi pot

Atinge trupul şi inima. Blestemată fie

Acea mamă ce-a eliberat în lume o fiinţă

Botezată în otravă. Ziua şi locul naşterii

Mele să fie şters de pe acest Pământ.

În fiecare zace acum un daimon al creaţiei

Ce moare încetul cu încetul dacă nu hrăneşti

Orgoliul cu rămăşiţe ale sufletului tău.

Te consumă cu fiecare noapte ce trece până

Când rămâi goală pe dinăuntru. Un spaţiu

Care se umple doar acoperită fiind de pământul

Negru înţesat cu viermi. Chiar dacă mi-aş

Rupe mâinile tot n-aş frânge aripile creaţiei.

Nu mâinile creează ci tot corpul se implică

În rănirea pânzei. Luchian picta anemone

Cu pensulele legate de mâinile moarte.

Eu probabil aş picta şi cu părul înmuiat în uleiuri.

 

Diferite artefacte ce şi-au făcut stăpânii să le urască,

Rupte sau îndoite le-am păstrat pe toate. Printre ele

Un pieptene cu fire brunete ce l-am pescuit din degradare,

Mosoare de aţă, ace ruginite ce stau înfipte într-o pernuţă lila.

O sticlă de parfum ieftin ce încă respiră transpiraţia

Bărbaţilor cuprinşi de remuşcare, mănuşi albastre rupte la încheieturi

Şi pereche de pantofi albi fără talpă întreagă doar cu forma lor păstrată.

O rochie purtată „prima” dată se desfăşoară de la umeri

Până spre genunchi într-o ţinută curata de abur alb şters prin

Cenuşa Parisului. Simplă pală de pânză rămasă mărturie gloriei tinereţii,

Purtată de înger, rămasă la podea armură vizuală în seara umanizării lui.

 

În unele nopţi mă las purtată de aerul rece copleşitor şi mă dezvălui

Tuturor doar în zalele de fier purtând-o împreună cu mănuşile şi pantofi,

Stropită de pe pântec la venele de pe gât cu iz de parfum.

Cu părul căzut doar de-o panglică albastră ţinut

Stau şi mă imaginez, apoi mă privesc şi încerc

Prin lacrimi să nu-i dau uitării glas. Pentru o clipă

Ţin pe mine toate privirile aruncate vreodată pe acea biată fată,

Doar că nu le mai ocolesc le invit în schimburi lungi, apăsătoare

Care le răscoală liniştea pentru vecie.

Caut cu discreţie acei ochi negri cu strălucire de metal

Ce i-au încălzit călcâiele, cu alură de demon capabil să întoarcă

Păsările din drumul lor, înaltul-statuie îmbrăcat în piele de om

Care a vomitat toate blestemele infernului în drumul ei rătăcitor.

 

 

Aripile mele, a căror umbră o văd la picioare,

Nu vor fi tăiate de acest bărbat, nici de altul.

Orice gând pe care l-aş avea de s-ar transforma

În păcat, ţeapa cea mai ascuţită ori smoala

A mai încinsă să mă topească-n abur.

 

Asemenea lor eu îmi doresc să fiu plânsă uneori,

Prin nopţi reci de mai să simt cum ochi de bătrână

Prăvălesc lacrimi calde pe pământ;

Să ascult lemnul cojit ce cade în putrezire de atâta sare a plângerii.

Tălpi de copii ce sar în joacă având în mâini lumânări de ars

Se aud chemaţi de bunici pentru a fi îndrumaţi în mersul vieţii.

După un timp nici bătrâna nu se mai vede acoperindu-mi  palmele cu lacrimi.

Un cimitir fără îngrădiri trupeşti, capsat cu arbori bătrâni ce tac

În complicitate fiind prea îmbibaţi în atâta moarte.

Dar poate noi suntem vii în speranţele lor şi ieşim să mai simţim

O boare prelungă pe feţele noastre până-n lungul părului,

Ce liber rămâne precum fulgii de pe aripi ce-i pierdem.

Poarta de fier rămânând deschisă ne atacă urechile

În jocul ei nevinovat cu vântul.

de Daniel Safta

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 8.0/10 (4 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 2 votes)
Prin cenuşa Parisului, 8.0 out of 10 based on 4 ratings
  • Ana

    Mi-a placut, mi se pare scrisa cu multa pasiune incat parca o si vedeam pe acea biata fata.

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 8.0/10 (1 vote cast)
  • alfonsina villonia

    Mei dragule….Mi=ai facut elanul citirii scrierii tale, scrum!!! Si cand te gandesti ca sunt in Cluj……si Parisul asa de departe………….

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 3.0/10 (1 vote cast)
    • horia crios

      Nu puteai să fii în Constanţa, Tulcea , Sulina ?

      VA:F [1.9.22_1171]
      Rating: 1.0/10 (1 vote cast)