MESAJ DIN ADÂNCURI

Peștera explorată azi a fost deosebită. Peisajul nu a fost unul spectaculos, dar ne-au încântat galeriile și mai ales faptul că unele dintre ele par fără sfârșit. N-am reușit să găsim celălalt capăt și am renunțat pentru că deveneau din ce în ce mai neprimitoare. Poate ne-am speriat și din cauza faptului că cea mai mare galerie cobora din ce în ce mai adânc… Cert este că Marius a devenit entuziasmat și emoționat când a căutat peștera pe harta speologică pe care o avea și nu a găsit-o.

Andrei în schimb, cu aerul etern de conducător de grup, l-a temperat rapid amintindu-i că harta a fost scoasă de pe net și cu siguranță nu este cea mai nouă.

–          Suntem în concediu, dragă Marius, i-a explicat calm Andrei fără a-și ascunde nota sarcastică din voce, nu suntem exploratori. Ceea ce facem noi acum e ”frecție la picior de lemn”, în nici un caz nu ne putem considera exploratori sau speologi.

Îmi amintesc cuta de enervare de pe fruntea lui Marius și tonul zeflemist adoptat ca să-i răspundă.

–          Din cauza picioarelor tale de lemn am ajuns atât de târziu în peșteră. Dacă ajungeam mai de dimineață aveam mai mult timp să mergem prin galerii.

Bianca mi-a făcut scurt cu ochiul și am înțeles mesajul. Trebuia să punem capăt conflictului pe cale să se nască între băieți. L-am apucat pe Marius de braț și l-am forțat să mă urmeze în timp ce cu coada ochiului l-am văzut pe Andrei tărât de Bianca spre un ciot de copac.

–          Mă enervează, murmură Marius. Îmi spun în fiecare vară că nu mai merg cu el în drumeții și… iată-mă. Oftă din tot sufletul lui.

–          Vreau să-ți arăt ceva, i-am șoptit la ureche trăgându-l înapoi spre intrarea în peșteră.

Se opri la câțiva pași de intrare și mă privi în ochi.

–          Chiar vrei să intrăm din nou? Mai sunt trei ore și se întunecă. Ar fi bine să mergem spre cabana de la Babele ca să înoptăm acolo. Bateriile de la lanterne sunt pe ducă…n-ar fi prea plăcut să călătorim pe întuneric…

–          Nu, nu intrăm iar în galerii, i-am răspuns. Vreau doar să-ți arăt ceva și vreau să-ți arăt numai ție.

M-a privit mirat, dar m-a urmat în peșteră. M-am oprit lângă o stâncă cam de mărimea mea în care se afla o scobitură pe care se puteau așeza doi oameni. Ceea ce îmi convenea era însă faptul că lumina pătrundea încă în peșteră și puteam vedea destul de clar peisajul înconjurător.

Se așeză lângă mine.

–          Îți amintești folia transparentă pe care am găsit-o într-o crăpătură a celei de-a doua galerii?

Marius era înalt, bine făcut, dar întotdeauna ceea ce atrăgea la el erau ochii de un albastru limpede. Acum erau mari, puțin neîncrezători și din cauza razelor solare ce pătrundeau cu greutate în peșteră păreau că lucesc.

–          Care folie? întrebă nedumerit mușcându-și ușor buza de jos. Nu-mi amintesc. Dacă a fost așa ceva n-am dat importanță.

–          V-ați uitat cu toții la ea, am continuat încăpățânată. Apoi ați plecat mai departe.

Ridică din umeri nedumerit.

–          Probabil. Și, ce-i cu ea?

–          Am luat eu folia.

–          De ce?

Am băgat mâna în buzunarul pantalonilor de expediții și înainte de a o scoate am foșnit ușor strângându-o între degete. Sunetul scos era însă asemănător cu cel jos și grav al unei hârti făcută ghemotoc.

Marius își mută privirea pe buzunarul meu, așteptând.

–          De ce am luat-o? Pentru că mi s-a părut că lucește când am întors capul deși nu mai era pic de lumină.

M-a privit suspicios.

– Și lucea?

– Nu. Când m-am apropiat și am aprins lanterna n-am văzut decât un banal…celofan.

– Și totuși l-ai luat… comentă el surprins de gestul meu.

Am aprobat doar înclinând ușor capul în timp ce scoteam mâna din buzunar. Am apucat folia cu ambele mâini și l-am desfăcut ușor, întinzându-l. Avea dimensiunea unei foi A4, fără a fi deosebit cu ceva. Am privit amândoi în tăcere foaia albă și transparentă. Deodată însă acolo unde erau mâinile mele, folia a început să se întunece, să-și piardă din claritate. M-am încordat și l-am simțit pe Marius cum își îndreaptă spatele ca să vadă mai bine. Pornind din zona mâinilor mele, încet folia își schimbă culoarea, până deveni albă, asemeni unei foi de hârtie. Mâinile mele începură să tremure și mi-am spus că în fiecare secundă e posibil să simt ceva. Mă gândeam la arsuri sau poate ceva foarte rece, e posibil chiar lipicios…idei pe care nu le puteam explica decât prin teama de necunoscut. Folia se transformă în totalitate sub ochii noștri, fără ca mâinile mele să aibă de suferit. Am început însă să mă îndoiesc de realitatea momentului.

–          Vezi și tu ceea ce văd și eu? l-am întrebat pe Marius.

–          Da, răspunse scurt, la fel de șocat ca mine.

Ne aplecasem practic amândoi asupra foi care acum semăna foarte mult cu o coală de scris. Am îndoit un colț și am recunoscut zgomotul foi de hârtie ce vibrează.

Întorcând hârtia și pe o parte și pe alta într-unul din colțuri au apărut câteva semne. Erau negre, indescifrabile și care cu siguranță mai devreme nu erau acolo. Am ridicat hârtia ca să o pot vedea mai bine în lumină. Începând din acel colț, semnele indescifrabile apăreau din ce în ce mai multe și mai clare, astfel încât în scurt timp întreaga foaie se umplu cu ele.

Deja eram în picioare împreună cu Marius, și pentru câteva secunde nu am realizat care respirație este mai șuierătoare… a mea sau a lui.

Vocea care se auzi ca un ecou și se izbea de pereții peșterii, ne aduse la realitate. Pașii lui Andrei se auzeau din ce în ce mai aproape și brusc am îndoit hârtia și am băgat-o în buzunar. L-am privit pe Marius în ochi și fără a scoate un cuvânt l-am implorat să păstreze secretul. Ochii lui confirmară ceea ce îmi doream cu ardoare.

Am ajuns destul de târziu la cabana Babele, considerându-ne norocoși pentru că cerul a fost senin, plin de stele și luna a putut să ne lumineze pașii. Au fost și momente de panică, când zgomote ciudate, apropiate sau depărtate ne-au făcut inimile să tresară. Dar animalele sălbatice, probabil și-au făcut milă de patru turiști zgribuliți și flămânzi și ne-au ignorat.

Am avut putere totuși să remarc cât de straniu apare Sfinxul din Bucegi la lumina lunii, cum nisipul de pe platou stălucește în culori sidefii și să mă întreb care era ritualul dacic pe aceste meleaguri străjuite doar de cer, lună, stele și vântul șuierător.

Cabana era aproape goală. Recepționerul ne-a distribuit rapid două camere în timp ce o femeie (probabil soția, pentru că se purta familiar cu ea) a fugit la bucătărie să ne pregătească ceva de mâncare. Târâindu-mi picioarele, am intrat în camera mică cu două paturi, o noptieră între ele și o etajeră pe peretele opus, am aruncat rucsacul într-un colț și m-am așezat pe primul scaun, gârbovindu-mă. Bocancii mi se păreau extrem de grei, croiți parcă din piatră.

Bianca se așeză însă pe marginea patului fără a se obosi să-și scoată rucsacul. Ochii ei mici și verzi, erau pe jumătate închiși.

–          Te duci la baie? am întrebat-o privind cum se înclină periculos de mult într-o parte.

Deschise greoi ochii dar preferă doar să dea din cap.

–          Atunci intru eu, fac repede un duș, mă schimb și după ce faci și tu, coborâm la masă.

Aprobă înclinând capul, după care închise din nou ochii.

Am reușit cu ceva efort să desfac rucsacul, am înșfăcat primul tricou și prima pereche de pantaloni pe care am găsit-o, mi-am scos bocancii, picioarele simțindu-se dintr-o dată libere și cu pași mici am intrat în baie.

Nu cred că am stat mai mult de 20 de minute, deși aș fi preferat să stau cu orele sub jetul picăturilor de apă caldă care-mi masau ușor trupul obosit, dar când am ieșit, Bianca dormea trântită în pat pe-o parte, cu rucsacul încă în spate și cu bocancii în picioare. Am reușit cumva să o întorc, să-i scot rucsacul, bocancii din picioare, să-i pun o perna sub cap și s-o învelesc cu pătura.

Jos, în micul restaurant al cabanei nu era decât o masă ocupată. Marius privea pe fereastra neagră, unde un colț de lună reușea să lumineze o parte din întuneric. Ciudat, dar Luna părea o mică flacără a unei lumânări ce-și împrăștie discret lumina pălpâind firav.

–          Andrei? am întrebat privind paharul gol de lângă el.

–          A plecat în cameră. Îl deranjează rana de la picior. A căzut destul de rău în prima galerie.

–          O… s-a infectat?

–          Să sperăm că nu. Am tratat rana cu ce am găsit în rucsac… vedem mâine dimineață cum se prezintă.

Mămăliga ce ocupa jumătate din farfurie, restul fiind pentru câteva bucățele de carne ce miroseau îmbietor, se răcise, dar a contat mai puțin la foamea ce s-a stârnit instantaneu.

Totul a dispărut rapid din fața mea, stomacul, deși nu era obișnuit să lucreze la această oră, primi bucuros mâncarea pentru care făcuse o ” revoluție” zgomotoasă cu câteva ore în urmă.

–          Tu cum te simți? întrebă după ce am terminat de mâncat.

–          Bine, doar ca am senzația că mâncarea n-a fost suficientă.

Zâmbi și privi din nou pe geam.

–          Bianca nu vrea să mănânce?

–          A adormit, am răspuns. Cu rucsacul și bocancii în picioare, am adăugat zâmbind.

Dar Marius se apropie brusc de mine și-mi șopti la ureche.

–          Ce crezi că reprezintă folia?

Surprinsă, m-am depărtat un pic de el.

–          Habar n-am.

Am privit în jur, deși nu mai era nevoie, ca să mă asigur că suntem singuri și am scos plasticul ciudat și l-am așezat pe masă. Era tot transparent, tot banal și fără strălucire.

L-am netezit ușor trecându-mi palma pe deasupra lui. Când am ajuns la colțul din dreapta, plasticul și-a schimbat culoarea, devenind întunecat și din nou, la fel ca data trecută, pe unde treceau mâinile mele și a lui Marius, se transforma în hârtie. După câteva minute aveam în fața noastră o coală care semăna enorm de bine cu o hârtie albă. Ne-au uitat unul la altul și apoi iar la ciudățenia de pe masă, fără a avea o explicație.

– Ce material poate fi ăsta? am întrebat într-un târziu?

Marius m-a privit ciudat, ca și cum am pus cea mai tâmpită întrebare.

Mi-am aplecat capul deasupra foii, dorind să privesc de mai aproape, să aud eventualul foșnet al hârtiei între degetele mele și de ce nu, chiar să miros. În momentul în care respirația mea a atins foaia ciudată s-a întâmplat un lucru extraordinar. În zona respectivă au apărut litere, ciudate, necunoscute, de culoare albastră și continui. Am continuat să suflu ușor deasupra foii misterioase și să privesc fascinată cum întreaga suprafață se umple de litere,  curgătoare, uniforme și stranii. Marius deja se ridicase de pe scaun și se sprijinea în mâini aplecându-se cât de mult putea deasupra foii.

–          Ce-i… asta? am murmurat cuprinsă brusc de spasme de frică.

Lumina micului lampadar aflat pe perete devenise nesemnificativă, foaia având acum o strălucire proprie. Își schimbase culoarea din alb în galben strălucitor, iar literele deveniseră ciudat de negre și fosforescente.

Mi-am dus mâna la inimă pentru că simțeam nevoia să o sprijin, să încerc cumva să-i potolesc bătăile haotice dar extrem de puternice.

Niciodată nu am simțit cum crește frica în mine, cum subjugă fiecare nerv și sentiment întâlnit în cale, cum devine stăpână absolută și-mi paralizează corpul. Marius în schimb își ridicase ambele mâini așezându-le deasupra foii ciudate. Părea mult mai stăpân pe el decât mine, așa că după câteva exerciții de respirație forțate și o comandă extremă dată creierului, am reușit cumva să îndepărtez frica.

–          Alesia! mă strigă scurt.

M-am apropiat și mai mult, întrebându-mă ce mai putea fi?

Literele ciudate și fosforescente se roteau în sensul arcelor de ceasornic, devenind din ce în ce mai strălucitoare, ca apoi să se adune toate în mijloc și să dispară sub un flash de lumină. În locul lor a apărut o imagine de vis.

O încăpere mare, cu tavanul acoperit cu multe romburi multicolore, cu pereții argintii în care se vedeau din când în când mici galerii acoperite de o folie verde transparentă. În mijlocul acestei încăperi se afla însă cel mai fascinant și mai misterios lucru. Ceea ce am văzut m-a făcut să mă prăbușesc pe scaun, simțindu-mă dintr-o dată fără aer. Am deschis gura mare, respirând sacadat și căutând cu disperare porția de aer care m-ar putea salva. Marius în schimb, îmi apucă mâna și printr-o mișcare bruscă mă ridică în picioare.

– E imposibil, strigă extaziat, sunetul vocii lui răsunând ciudat în restaurantul în care eram singurii clienți.

– Nu poate fi real, am reușit să șoptesc într-un târziu.

– Ba da, răspunse o voce calmă lângă mine și nu era a lui Marius.

Femeia care ne pregătise masa, probabil soția recepționerului de la Cabana Babele, se uita și ea la foaia stranie din fața noastră.

Am privit-o cu stupoare, întrebându-mă pentru prima dată dacă visez. M-am ciupit ușor de deget iar durerea m-a convins că sunt trează.

–          De unde ați luat pergamentul?

–          Pergament? am repetat. Era o simplă foaie de plastic, un celofan banal…

Întinse mâna albă și fină deasupra mesei și privi ca hipnotizată imaginea de vis.

–          Este unul din pergamentele Bucurilor… urmașii dacilor din Munții Bucegi.

Imaginea de vis era asemeni unei pelicule de film cu personaje aflate în mișcare.

În mijlocul acelei încăperi,  se afla un grup de ființe luminoase. În afară de corpurile lor nu exista o altă sursă de lumină. Corpurile lor străluceau în întuneric, fiecare fiind înconjurat de un hallo auriu și iridizant, de culoare galbenă, fantastică. Unii dintre ei au început să se miște, luminând zonele prin care treceau, scoțând la iveală alte și alte forme geometrice de culori și design superb. Am încercat să le văd chipul, să văd dacă sunt oameni sau au altă formă, dar hallo-ul din jurul lor nu contura decât umbre mișcătoare și diafane.

–          Sunt oameni? am întrebat gazda.

–          Da, oamenii munților. Oamenii adâncurilor.

Marius s-a întors brusc spre ea privind-o cu ochii strălucitori. Era ceva ciudat pe chipul lui, un amestec de curiozitate, fascinație și teamă.

–          Trăiesc în adâncuri?

Întrebarea lui răsună din nou ciudat în salonul cuprins în mare parte de întuneric.

Femeia își îndreptă brusc spatele, scutură de câteva ori din cap, clipi des de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn adânc și se îndepărtă fără un cuvânt.

Se opri însă înainte de-a intra în bucătărie și întorcându-se cu fața spre noi spuse poruncitor.

–          Pergamentul este o scrisoare din adâncuri și nu vă aparține. O să vă aducă necazuri. Trebuie să o duceți  înapoi.

După care dispăru, lăsându-ne într-o stare de confuzie totală, privind cuprinși de panică cum imaginea de vis de pe foaie se estompează,  cum dispar oamenii strălucitori într-un nor de fum și cum foaia devine iar transparentă…asemănătoare celofanului obișnuit.

de Violeta Balan

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 3.4/10 (7 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 4 votes)
MESAJ DIN ADÂNCURI, 3.4 out of 10 based on 7 ratings
  • horia crios

    Excelent!!! Tocmai când să termin de lecturat am primit nişte masaje din…adâncuri, aşa că acum mă gândesc; nu mai prididesc cu descifrarea: punct, linie, linie,hop! Şi iar punct, şi iar linie…
    Doamne, ce treabă şi cu extratereştrii ăştia !

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 7.0/10 (3 votes cast)
  • gabriela

    Si? Care era mesajul, Violeta?

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)