Universuri paralele

                                                              Motto:     “A respinge un fenomen,

întorcându-i spatele zâmbind,

înseamnă a contribui la falimentul adevărului.”

VICTOR HUGO

Era o după-amiază splendidă de august pe coasta Mării Negre, razele soarelui, străpungând valurile jucăuşe ale mării, reflectau o lumină orbitoare, ireală. Ziua însăşi prevestea că ceva neobişnuit se va întâmpla.

După o zi istovitoare de muncă, Alice, însoţită de Elisabeta, şefa ei de la serviciu, se întorcea acasă extenuată şi fără chef de nimic. Elisabeta, foarte veselă şi pusă pe glume, povestea întâmplări hazlii despre fiica ei şi nu mai contenea cu laudele la adresa ei. Alice schiţa câte un zâmbet forţat, încercând să fie amabilă, însă, la un moment dat, a cedat, simţind cum o părăsesc puterile şi o cuprind ameţeli din ce în ce mai mari. Capul o durea îngrozitor, aproape că nu mai avea putere să meargă, astfel că se sprijini de pereţii blocurilor ca să poată merge şi să ajungă acasă. O rugase pe Elisabeta să o sprijine fiindcă îi este rău, însă ea nu o auzea, atât era de prinsă în povestea ei. La un moment dat, Alice s-a lăsat în genunchi şi, abia atunci, Elisabeta a observat că, într-adevăr, îi este rău.

–          Alice, dar ţie chiar îţi este rău! Eu am crezut că glumeşti. Dar ce ai?! Ce s-a întâmplat?!

–          Nu ştiu, bâigui Alice. Am ameţeli şi o durere cumplită de cap, simt că nu mai am putere,

mă simt moleşită. Nu ştiu cum voi ajunge acasă. Şi mă aşteaptă şi copiii.

Alice avea doi băieţei de cinci şi şapte ani care o aşteptau nerăbdători acasă. Cu chiu, cu vai, ajunse acasă.

–          Mami, mami, ne laşi la joacă? Am mâncat tot ce ne-ai lăsat şi am stat cuminţi.

–          Bine, mergeţi, dar să veniţi din când în când în casă, fiindcă vreau să vă văd, zise Alice abia trăgându-şi suflarea.

Cum ieşiră copiii, Alice se întinse pe pat cu ultimele puteri, aşa îmbrăcată cum era,   neînţelegând de ce îi era atât de rău. Simţea că avea tensiunea mare, capul îi exploda şi nu mai putea să şi-l mişte. Gâtul şi gura i se uscaseră şi tot cerul gurii îi ardea. Îi era sete, dar nu avea putere să meargă la chiuvetă să bea apă. Norocul ei că tocmai atunci intră băiatul ei cel mare şi-l rugă să-i aducă un pahar cu apă. Se ridică în capul pieptului şi bău cu poftă. Copilul ieşi înapoi la joacă, iar Alice se întinse la loc în pat, rugându-se fierbinte la Dumnezeu să-i protejeze copiii, să-i aibă în paza Lui, fiindcă ea nu poate.

Deodată, o cuprinse o ameţeală atât de mare, încât simţi cum se învârteşte totul cu ea. Pereţii păreau că se deplasează, patul nu-l mai simţea şi, deşi era soarele sus pe cer, în cameră se făcuse întuneric de parcă se lăsase noaptea mai devreme. O linişte de mormânt îi spărgea timpanele, aşa de apăsătoare era.

Simţind că ceva nu e în ordine, Alice a încercat să se ridice, dar stupoare, nu se putea mişca deloc, trupul nu mai răspundea la comenzi. Voia să-şi întoarcă spre uşă capul, însă nu putea, parcă tot corpul îi paralizase, încerca disperată să se mişte, să se ridice, dar în zadar. Văzând că nu poate, încercă să se liniştească, punând toate astea pe seama oboselii, gândindu-se că îşi va reveni după ce se va odihni puţin.

Stând culcată pe spate şi cu ochii aţintiţi în tavan, îşi simţi capul golit de toate gândurile şi grijile şi, brusc, o forţă nevăzută o împinse de la spate şi Alice fu ridicată în şezut, cu braţele întinse în faţă. Atunci ea simţi că nu  este singură în cameră, o prezenţă inexplicabilă stătea în faţa ei apărută din neant. Deşi nu o vedea, ştia exact locul în care se afla, de parcă ar fi văzut-o cu ochii minţii. Era acolo, în faţa ei, iar ea, Alice, stătea cu braţele întinse către ea într-o stare de beatitudine, implorând cu gândul să mai rămână cu ea. Se lăsă apoi iar pe spate şi simţi cum acea prezenţă de neînchipuit se deplasează către ea ca un nor din capul patului, oprindu-se în dreptul capului ei. Ba chiar a auzit clar un fel de fâşât şi-un val de aer răcoros, ca o pală de vânt, i-a cuprins corpul şi faţa. Era lângă ea şi simţea intens cum o priveşte, era atât de fericită, atâta linişte şi pace o înconjura, că nu există cuvinte pentru a descrie o astfel de întâmplare. Este ceva unic, ireal, sau, altfel spus, o altă realitate. Iar Alice era conştientă de ceea ce i se întâmpla, că trecea printr-o experienţă spirituală cea mai profundă şi cea mai tainică pe care a cunoscut-o vreodată. Niciun cuvânt nu era în stare să exprime forţa acestei experienţe. Simţea că era o entitate pură, că o ştia, o cunoştea (pe Alice) şi care îi dorea binele, energia ei binefăcătoare o cuprindea din cap până în picioare, fără să facă vreun alt zgomot, decât acel fâşâit care se auzea destul de clar. Apoi, s-a îndepărtat de pat către mijlocul camerei, mişcându-se ca un val printre valuri şi dispărând la fel de lesne cum a apărut.

Alice a fost cuprinsă de o dulce toropeală şi-un somn profund a pus stăpânire pe ea, fără să-şi dea seama, până a doua zi dimineaţa, când s-a trezit mai vioaie ca niciodată; tensiunea şi oboseala dispăruseră ca prin farmec, nu îi mai era rău, părea că nici nu îi fusese şi deborda de energie şi bucurie. Simţea că se născuse a doua oară şi-o nouă viaţă curgea prin venele ei.

Trecu în revistă această întâmplare şi se gândi că o astfel de experienţă reprezintă imagini sumare dintr-o altă  lume, un alt Univers, unde spaţiul şi timpul se contractă şi devin eternitate.

de Sachir Urfet

 

 

 

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.6/10 (5 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: +2 (from 2 votes)
Universuri paralele, 5.6 out of 10 based on 5 ratings
  • horia crios

    Cu tot respectul datorat domniei tale, finalul este un pleonasm; timpul şi spaţiul se contractă (se contopesc şi devin mici!), pe când eternitatea este infinită, imensă!
    Zile bune şi …Allah al akbar!

    9

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 5.5/10 (2 votes cast)