Mesaje nerostite

 Aburi,urme,imagini neclare a unei vieți pe care nu o mai recunosc….asta văd acum prin fereastra ce reprezintă doar un zid între mine și realitate.Camera mea,aproape goala și vizitată de mirosul pastilelor puternice,nu mă mai recunoaște,făcându-mă să mă simt pustie.Cum am ajuns aici?Nici eu nu știu…am in minte acea zi de mai care a fost ca un semn pus greșit pe drumul vieții mele,dorind să pot uita și să mă regăsesc,dar sunt departe.E vorba de un accident….un accident teribil care mi-a furat tot ce aveam mai de preț pe lume .Eram pe locul din față și priveam bucuroasă mâinile mamei care se sprijineau ușor de volanul ce se mișca încet în toate părțile când deodată in spatele meu am vazut o mașină mare mergând cu viteză.M-am speriat și am rugat-o pe mama să fie atentă dar fusese prea târziu…impactul a fost atât de mare încât am văzut-o zburand prin geamul autovehiculului,adierea vântului aducându-mi doar parfumul ei ,pe care încă îl simt proaspăt.Am pierdut-o ….iar odată cu ea mi-am pierdut și cuvintele.Șocul a fost atât de mare încât,tata a fost nevoit să mă interneze într-un spital pentru a-mi recăpăta capacitatea de a vorbii din nou.Într-un cuvânt eram numită ,,mută”.Trăiam intr-o lume a mea,fară să mai știu de nimic,singura imagine din capul meu fiind acea cu mama plină de sange culcată pe șoseaua ce-I devenise patul din care nu mai avea să se trezească.Atunci am ințeles cu adevărat sensul cuvintelor ,,mută de uimire” și am continuat să mă desprind ușor de realitate.Pur și simplu mă chinuiam să comunic dar nu puteam,simțind de cele mai multe ori că am gura cusută .Imi vroiam viața inapoi,sufeream când toți mă priveam ca pe o ciudată sau când auzeam cuvintele ,fiindu-mi teamă că nu le voi mai putea rosti vreodată.Mă simțeam ca un bebeluș care facea pentru prima dată cunoștință cu lumea,încercând să deslușească tainele ei.Am avut parte de experiențe dureroase,care mă fac să lăcrimez de fiecare dată când mă întorc în trecut.Eram cu tata la firma unde lucrează,uitându-mă curioasă la biroul care-i răpea atât de mult timp,încât abia îl puteam vedea doua ore pe zi.Se hotărâse să-l însoțesc deoarece știa că nu mai am niciun prieten.Nu am crezut niciodată că mă ducea acolo din milă,NU.Făcea asta doar ca sa-și aminteacă de vechea viată,de fericire.În timp ce răscoleam plictisită un teanc de dosare,în încăpere iși făcuse aparitia un om firav dar totodată destul de înaintat în vârstă,care ținea în mână un pachet pentru tata.
          -Hey,tu cine ești?mă intrebă,analizându-mă din cap până in picioare. Unde e David?
        Nu am putut face nimic.Am lăsat capul în pământ și am dat din umeri de teamă că o sa-și dea seama de neputința mea.
       -Îl las aici!imi spuse în cele din urmă.Dar să nu cumva să te atingi de el!
        Am eschivat un zâmbet ,confirmându-i  cu ajutorul mișcării capului că nu o să ating acea cutie,apoi am observat cum scoate din buzunarul de la jachetă o ciocolată mare și mi-o întinde:
      -Poftim!E pentru tine!Imi amintești de nepoata mea!imi spuse emoționat și cu o voce tremurată.
        Rămăsesem blocată,știam că nu puteam spune ceva.Gestul acela mă impresionase,facându-mă să mă gândesc la fata aceea,care sigur fusese departe de bunicul ei.Bătrânul a așteptat un gest,apoi s-a îndreptat ușor spre ușa spunand:
     -Măcar un mulțumesc puteai și tu să spui!a zambit și s-a făcut nevăzut.
            În acel moment am simțit pentru prima dată dezamăgirea.Eram totodată nervoasă pe mine însumi pentru că eram învinsă….și atunci a fost vărsată prima lacrimă căruia nu am putut sa-i vorbesc…
           Timpul a trecut iar eu m-am obișnuit sa comunic cu ajutorul semnelor și a scrisului,singurul meu prieten devenind condeiul.Singurele momente in care simțeam că vorbesc cu adevărat erau atunci când mergeam la mormântul mamei și spuneam în gând:Te iubesc și nu te voi uita niciodată!,realizând că un mesaj nu trebuie rostit pentru a fi simțit și auzit.De atunci am început să scriu mesaje anonime oamenilor,amintindu-le cât de importante pot fi cuvintele,dar nimic nu m-a ajutat să mă simt mai bine.Încă simt acea teamă ,mă simt slăbită,vreau să fiu și eu auzită…….pentru că în viată sunetele contează.Poate că voi rămâne așa toată viața dar cu siguranță acest handicap nu mă va opri să cânt,să fluier,să țip sau să vorbesc,pentru ca voi face asta cu vocea sufletului,voi transmite mesaje nerostite!
De Ramonik Georgy
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 5.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 0 (from 2 votes)
Mesaje nerostite, 5.0 out of 10 based on 2 ratings
  • rose03

    nu incerc sa impresionez..eu doar mi-am imaginat gandurile unei persoane cu aceasta deficienta….

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
  • horia crios

    Încerci un reportaj combinat cu un anume gen de FREASCĂ DUMNEZEU; procedeul acesta s-a perimat. Nu contest că există posibilitatea unui accident, cunosc şi eu cazul unei studente la Farmacie care, datorită condiţiilor inumane în care au fost cazaţi cei trimişi să-i ajute, din când în când, pe ţărani la strânsul recoltei, şi-a pierdut auzul dar…nu a disperat! A terminat facultatea iar acum este farmacistă.
    Vrei doar să impresionezi dar, aminteşte-ţi :
    Nu-ţi sfâşia uadarnic pieptul
    De-o suferinţă trecătoare–
    Sunt alţii care n-au nici dreptul
    Să plângă pentru ce îi doare!

    VA:F [1.9.22_1171]
    Rating: 10.0/10 (1 vote cast)