Mă rătăcisem fix în miez de noapte ,în mijlocul unei păduri  căutând cu disperare , o cărare care să mă poată scoate la lumină. In noaptea asta nu apăruse luna , nu erau nici licuricii ,mă dureau pupilele de atâta întuneric .Orbecăind , m-am hotărât într-un târziu să mă opresc .M-am aşezat la rădăcina unui copac abia ghicit,l-am îmbrăţişat simţindu-i  sevele urcând şi coborând, l-am sărutat şi întrebat dacă mă lasă să-mi  trag sufletul lângă el , până la răsărit.Am adormit ghemuită strângând în braţe trunchiul scorţos ,lăsându-mi uşor capul să se sprijine , ca şi cum l-aş fi sprijinit pe umărul unei fiinţe.Prima rază strecurată prin frunzişul  foşnitor , m-a mângâiat,roua dimineţii mi se aşezase în plete asemenea unor mărgăritare ,am deschis ochii , dormisem dusă , fără vise .In faţa mea ,cu mâinile încleştate în jurul aceluiaşi trunchi de copac ,îşi sprijinea capul în acelaşi fel ,un bărbat cu chip lunguieţ , plete răvăşite ,  ochii închişi , umbriti de sprâncene stufoase  frumos arcuite, buze cărnoase umede , uşor întredeschise.Peste trupul meu zăcea o pelerină neagră , jilavă .Din acel moment dimineaţa deveni paradisiacă.Nu m-am putut mişca până nu a deschis galeş ochii ,pe retina cărora se oglindea  chipul meu încă obosit , ochi încercănaţi ,muţi de uimire.Il priveam , era aievea , dar nu-mi venea să cred .Nu am putut rosti nicun cuvânt , măcar un biet sunet să fi putut articula.Nimic .Mi-a citit uimirea  şi mi-a răspuns într-o tonalitate joasă ,la întrebarea pe care o păstram în minte ,neputând-o lăsa să coboare pe buze pentru a fi eliberată:
– Hoinărind, m-am rătăcit prin pădure ,căutând un drum care să mă scoată din hăţişuri ,nările mi s-au umplut cu un parfum de femeie ,trupul meu a simţit căldura unui alt trup ,obrajii mi s-au îmbujorat, te-am ghicit în întuneric ,am hotărât să rămân lângă tine , îmbrăţişând acelaşi copac.
Am reuşit să -i  zâmbesc ,ridicând ochii către cer ,mulţumind în gând divinitătii pentru  că mi-l scosese în cale ,fix la răsărit de ziuă.I-am întins timid pelerina ,cu care avusese grijă să mă învelească ,pătrunzându-i privirea de culoarea vântului în agonie, mormăind un anemic mulţumesc.A luat haina , aruncând-o în aer cu o mişcare rotativă în sensul acelor de ceasornic ,acoperindu-ne  pe amândoi ,încolăcindu-şi îndrăzneţ bratul în jurul taliei mele .Am plecat îna MNmpreună pe o cărare care ducea  nu ştiu unde.Nici nu-mi păsa unde ducea ,îmi păsa  că , în sfârşit , aveam căldură sufletească ,aveam sprijin şi un sentiment de fericire.

De Elena M