Sună deșteptătorul. Sunt treaz demult. Și totuși nu opresc ceasul. Îl las să-și repete funcțiunea tehnică din cinci în cinci minute. O simt cum se mișcă în stânga mea; se încruntă dulce cu ochii închiși – sunetul îi gâdilă urechile, lumina îi suflă printre gene. Îmi place să o admir în zorii dimineții, îmi place să o văd așa, un pic iritată. Orice nu i-aș spune, orice nu aș face, mă iubește oricum. Las ceasul să sune – s-o aud pe ea cum gângurește ca un copil câteva cuvinte încurcate. Din cinci în cinci minute mă tot uit în stânga mea și-mi simt stânga pieptului bătând puternic.
Privesc ceasul – e trecut de șase. O admir de parcă aș încerca să-mi amăgesc obiceiul de a mă scula din pat la această oră. Apuc halatul din dreapta patului meu… Ah, al nostru!? Zâmbesc. Ce egoistă ţi-e fericirea, îmi zic… Şi totuşi, EA mă iubește oricum!
Scârțâie patul, și parchetul, îmi scârțâie un picior. Deschid ușa – scârț, închid ușa – tranc! O mai deschid încă o dată să văd dacă nu am trezit-o. Dar ea doarme-dusă. Se pare că eu nu-i pot spulbera visele… Dar totuşi… ce vise i-aș putea dărui? Gândesc… Uneori sunt furios pe ea pentru că îmi trezește astfel de întrebări… Şi ce mai contează visele! Am de făcut atâtea lucruri serioase, dar pierd timpul cu atâtea gânduri prostești. Şi totuşi ea, ce vină are? Niciuna! Zâmbesc. Oricum ea mă iubește. Și dragostea e totuși cea mai deșteaptă prostie gândită de om.
Trec pe lângă flori, pe lângă bărbați cumpărând flori, pe lângă emoția alegerii culorii și mirosului perfect înflorit… Mă tulbură un pic imaginea masculului ce se simte împlinit odată ce a cumpărat o floare. Îmi spune inima să mă opresc, să caut romanticul din mine printre flori, să găsesc puterea de a dărui prin detalii întreaga mea ființă. Trec pe lângă… Zâmbesc. Mă iubește ea oricum.
Mergem prin parc împreună. Mâna ei își găsește loc în palma mea. Atât de fragedă e prezența ei pe liniile destinului meu. O țin ușor, iar din când în când o strâng, iar ea își ridică capul și mă privește întrebător zâmbind. E atât de frumoasă! Sunt mândru de mine când reușesc să recunosc. O privesc în ochi și apoi… privesc în împrejurul nostru – de parcă mi-ar fi rușine de acest act intim vizual. Îi urmăresc ochii ei dezamăgiți de reacțiile mele ciudate. Zâmbesc în colțul gurii – ce rău mai sunt, îmi zic. Ea mă iubește oricum.
Îi plac copiii. Nu există o mai inexplicabilă atracție morală a bărbatului față de femeie decât destăinuirea dorinței sale materne. Privește cu atât drag odraslele străinilor, ochii ei joacă o dată cu jocul lor. Râde cu atâta poftă, apoi privește spre mine în speranța că voi spune o replică, dar în zadar… Dezamăgită din nou de… mine, renunță la a mai privi acele făpturi gălăgioase, încercând să-și stăpânească euforia. Crede că sunt indiferent; dar ce mai contează cum par a fi – ea mă iubește oricum.
Suntem la un banchet. Ea toată pictată în alb, doar părul și ochii, poșeta și trandafirul prins pe umărul stâng sunt de un negru lucitor. Atâta pasiune între aceste culori, atât de diferite, dar atât de complementare. O privesc înnebunit de formele ei feminine, de zâmbetul ei sincer, de acuratețea mișcărilor ei. A observat că o privesc insistent, dar nu îmi iau ochii de la ea – doar nu-i voi da de înțeles că o urmăresc ca un îndrăgostit. Şi totuşi… sunt nebun după Ea. Timid, mă întreabă de ce o privesc așa… Îi zic, deloc stingherit, că mă uitam la rochia ei și mi se pare că totuși e prea albă pentru această ocazie festivă. Mai stupidă replică nu am reușit să gândesc. Ea mă privește nedumerită, ochii ei mari mă topesc. N-am curajul nici măcar să-mi cer scuze. Ea tace. De fapt, i-am reproșat că e mult prea frumoasă în această rochie. Ea a înțeles ce am vrut să zic. Dar ce mai contează – oricum ea mă iubește.
E noapte târziu. Suntem în drum spre casă. Ea e tăcută. Pare un pic supărată. Mă întreb de ce de parcă nu aș ști. Îi mai privesc din când în când rochia. Ea se simte intimidată. Reușesc să-i ating mâna – ce mândru sunt de mine. Zâmbesc. Rochia ei a fost totuși cea mai frumoasă.
Am ajuns acasă. O las să intre prima pe ușă – măcar atâta atenție din partea mea. O privesc din spate – ce mult îmi plac unduirile trupul ei. Simt că doresc să-i ating rochia. Mă apropii încet de șifonierul ei. Fără să spun niciun cuvânt o ajut să-și deschidă fermoarul de la rochie. Îi ating în mod intenționat golul care mă umple pe mine de dorință. O simt cum tremură și răsuflă adânc. Scapă din mâni bretelele și rochia îi alunecă pe trup lăsând sub ochii mei femeia care mă trezește. Îi mângâi părul și i-l dau după urechi. O cuprind apoi din spate și o devorez cu patimă, privesc peretele pe care se proiectează umbrele noastre agitate. Îmi culc cu grijă floarea albă în așternut de pasiune și dragoste. Îi miros izul dulce, îi mângâi petalele suave, o iubesc.
Sună deșteptătorul… Prea puțin acest stimul pentru a mă trezi. În stânga mea e loc gol. Peste plapumă stă rochia albă a ei, iar peste rochie – o filă albă şi un pix. „Oricum mă iubește” – același gând rigid saltă în capul meu de mascul – actor îndrăgostit. …Destul de puternică să iubească, să tacă, să aștepte. …Destul de puternică să plece?
Mă scol din pat – aceleași zgomote și scârțâieli. Printre aceste sunete bizare se aude glasul ei – ca un zefir de primăvară. O cuprind… – e femeia vieții mele. Iar foaia albă mi-a lăsat-o, draga de ea, să-i scriu ce simt, dar nu reușesc să-i șoptesc. Mă apropii de pat să iau fila, scriu TE IUBESC și îi strecor mesajul printre degete. O sărut, îi șoptesc să mă ierte. Ea mă cuprinde și eu îmi zic din nou – oricum mă iubește.

De Dermengi Daniela