Respect, ‘ma friend!
Ce Doamne iarta-ma sa fac eu acum, in situatia de fata? Poate ca voi avea destul curaj incat sa-mi folosesc imaginatia spre a gasi un mod cat mai amuzant de a ma sinucide… Poate… Dar iar dau de cuvantul asta tamp!
Cum sa reactionez cand de fapt mi-e o prea gigantica lene ca sa ma mai gandesc ca trebuie sa reactionez si apoi sa o si fac? De ce exista astfel de momente in viata noastra cand trebuie sa abandonam “marile sperante” spre a ne indrepta spre canalizarile Parisului lui Jean Valjean???
Dar, vai, iti scriu ca o disperata cand de fapt e doar o biata “dracu’ stie ce“… De fapt, hai sa nu folosim comparatii cand vorbim de situatii in care mistourile nu-si au loc.
Auzi… De fapt, citesti… tu iti mai amintesti? O sa te intrebi ce. “TOT!”. Azi sunt nostalgica, deci, remember? Remember cand radeam cu gura atat de deschisa incat ne inchipuiam ca se va rupe si va cadea? Sau cand zambeam cu gura pana la Gara si la Spital si toata lumea ne credea sparte in ultimul hal… Zilele alea, alea cand ne era lene si sa ne privim sau macar sa respiram, acele zile… ti le amintesti?
Cel mai tare moment a fost cand diriga ne-a zis ca noi doua nu vom avea niciodata permisiunea ei ca sa stam impreuna, in banca, pentru ca nu vrea suferinta clasei ci bunastarea ei si a profesorilor… Parca am avut preaviz de exmatriculare. Parca. Naspa e ca nu imi mai amintesc din ce cauza; nu ma pot hotari daca din cauza ca inganam “Vesnica pomenire“ la ora de istorie sau daca din cauza ca am dat foc hartiilor din cosul de gunoi din baie… Ma rog, las chestia asta pe baza memoriei tale.
Mai tii minte cand am luat IRB-ul si ne-am plimbat tot Barladul de vreo 2 ori pana cand aia cu biletele ne-a facut panarama ca trebuia sa mai luam o data bilet? Am coborat din autobuz vorbindu-i foarte bine despre cum a ajuns ea pe lume, facandu-i la minut tot arborele genealogic, discutand fin cu ea despre viitorul ei… mai pe scurt, i-am vorbit “de dulce”.
Eu inca mai am ketaminele alea pe care doream sa le dam frustratelor din clasa, care ne dispera si ne scarbesc prin simpla prezenta. Nu am avut destul curaj sa le facem ziua “linistita” dar poate la anul…
Si cravata… Imi aduc aminte ca tu ai scuipat pe peretele colegiului, spre a-ti manifesta “dragostea” eterna si “respectul” infinit pe care le porti acestuia iar eu, ca o eleva constiincioasa ce sunt, m-am oferit spre a sterge cu propria cravata, mai exact cu partea in care era inscriptionat numele colegiului, dovada ta de dragoste.
Prima betie impreuna, Doamne, memorabil moment! Era sa ne ridice garda ca pe ultimele infractoare cand ne luam aiurea de oameni si ii injuram-prieteneste- de toti ai lor! Si mai era si colosul ala, un adevarat Titan, care a aruncat dupa noi cu Iphone-ul lui pentru ca i-am facut iubita urata. Acum imi pare rau ca nu ne-a lovit telefonul ala.
Si uite unde am ajuns acum. Trist moment. Dar voi supravietui. Voi incerca sa fiu calma, fara sa iau pastile, si fericita, fara sa ma iau de oameni. Tu ce vei incerca sa fii vara asta? Iti dau eu o idee: fii cea care va citi asta si vei fi tot ce ai fost anul asta. Pun pariu ca iti va placea.
Daca voi citi ce am scris aici, mi se va parea luat din viata altcuiva, din viata unei vagaboante ce incearca sa demonstreze cat de tare este printre cei asemeni ei. O vagaboanta care nu are niciun talent la scris, dar vrea sa scrie despre tot ce gandeste, aruncand pe biata hartie idei care nu au deloc o inlantuire placut de urmat. Deci mi-e teama sa citesc, te las pe tine sa faci asta.
In final, incearca sa traiesti pentru ca “O viata inutila e o moarte amanata”… sau ceva de genu’ zicea Goethe. Nu dramatiza, orasul e plin de oameni slab pregatiti mintal de care te poti lua si singura; stii doar cat e de amuzant!
Respect \/ “
“O, tu, reincartnarea lui Hitler ce esti tu,
Iar scrii cand esti beata. Nu mai fa greseala asta; transmiti mesaje greu de inteles.
Culca-te, deci, cand esti in stare de ebrietate, si lasa stiletul deoparte. Il ranesti!
Respect \/”
De Enache Lorena