ZMEUL

L-am găsit într-o zi pe la amiază, pe o stradă din apropierea casei mele. Nu mai văzusem în viaţa mea unul adevărat vreodată. Era din colaje de ziare şi hârtii creponate, foarte colorat şi cu doi ochi uriaşi în părţile laterale. Nu era mare. Câţiva centimetri de-a lungul şi de-a latul, sub forma literei V. Şi era atât de frumos! Părea a fi o pasăre lovită, căzută de undeva. Avea aripile şifonate şi călcate de nepăsători. Cum de nu l-a găsit nimeni până acum? Pe ochii lui negri avea două picături de rouă, mi se păreau că-s vii.
L-am luat în braţe cu grijă. Avea ataşat de el o aţă lungă. Cine ştie din ce mâini zburase, cine ştie cu ce vânt s-a împrietenit el!…Oare a fugit, sau a fost scăpat din greşeală? La asta m-am gândit tot drumul cât l-am dus spre casă. L-am ascuns sub geacă şi-l ţineam cu mâinile cu grijă, să nu-l şifonez şi mai tare. Mi-era teamă că undeva, o fetiţă poate plânge după el şi-l caută disperată. A început să mă mustre conştiinţa că l-am luat din locul în care l-am găsit. Apoi, mi-am spus: îi refac aripile şifonate şi apoi îl duc înapoi. Sau să pun afişe prin oraş: „găsit zmeu de hârtie…?”.
Acasă, l-am pus pe un dulap şi m-am uitat mult la el, ca la o piesă de muzeu. Pasăre – jucărie, invenţie ghiduşă mai era! De mâinile cărui amator făcute? Mă tot întrebam eu. L-am pus lângă pescăruşul meu de hârtie şi m-am dus să caut câte ceva cu care să-l bandajez. Nu ştiam nimic de zmee. Cum funcţionează, cum se confecţionează…
Mult timp l-am privit, pe toate părţile. Ciudată arătare! Hârtia era fină, avea miros de om, zmeul meu avea ochi de om…. îl priveam entuziasmată şi mă gândeam că este un om în miniatură: cu casă, cu masă, cu stăpân, cu scalv, cu vise, speranţe şi realizări, cu defecte. Iar defectul lui era azi, unul fizic, căci se rătăcise prin lumea mea. Cum să-l iert? Şi cum să-l ajut?…
***
După câteva zile de priviri insistente către omul-zmeu m-am hotărât să-l păstrez.
***
Într-o zi, a apărut o fetiţă pe care o cunoşteam şi m-a întrebat de zmeu. Era al ei. Se săturase de el şi-l lăsase să zboare de capul lui. Acum, îl vroia înapoi, îi era dor de el, îl iubea chiar. I l-am dat fără să mă opun.
***
De ce nu vorbeşte zmeul, ca să aleagă şi să spună cu cine vrea să stea?…
***
Ce mesaj friguros, de la vara asta! Acuma ştiu că nu e voie să iau bunul altcuiva pentru a fiu eu … împlinită. Ci trebuie să îmi confecţionez singură zmeul meu. Şi nu e voie să mă îndrăgostesc de oamenii care sunt, într-un fel sau altul… deja „confecţionaţi”.

De Camelia Repede, alias camiku

VN:F [1.9.22_1171]
Rating: 4.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.9.22_1171]
Rating: -1 (from 1 vote)
ZMEUL, 4.5 out of 10 based on 2 ratings